Mineriada de hîrtie

(Articol apărut în Dilema, nr. 354, noiembrie 1999)

România trece printr-un periculos acces de febră. În curtea Securităţii a fost aruncată o grenadă cu inelul tras, dar cineva de acolo a avut agerimea de a o arunca înapoi, aşa încît explozia să aibă loc tot în ograda "civililor". Comunismul, cu toate relele lui, pare să fie, după ultimele dezvăluiri, produsul "elitelor" autohtone, respectiv al actualei "societăţi civile". Chestia cu "moarte intelectualilor" n-a avut efectul scontat. Dar putem organiza acum o amplă operaţiune de murdărire a lor. Îi putem lichida moralmente, cu rezultate spectaculoase. Pe de o parte, îi azvîrlim astfel în gheara oprobriului public (ei sînt vinovaţi pentru tot, ei sînt marii trădători, marile lichele, coloana a cincea a Securităţii) şi, pe de altă parte, la adăpostul acestei noi mineriade de hîrtie, securiştii înşişi şi comanditarii lor pot să doarmă liniştiţi, dacă nu chiar să chefuiască euforic. Sînt "marginalizaţi". Sînt descărcaţi de vină, amînaţi pentru judecata de apoi. Elitele, organizate în "grupuri de presiune" şi în "reţele" subversive, elitele moralizatoare, găunoase, cu prestigii măsluite şi cu operă nulă, elitele putrede sînt responsabile pentru toate nefericirile poporului. Ei, elitiştii, ei, care fac pe "judecătorii naţiunii", ei trebuie să dea socoteală pentru colectivizarea agriculturii, pentru Canal şi pentru Piteşti, pentru arestările şi deportările din anii ’50, pentru tezele din iulie, pentru cenzura ideologică şi pentru foametea anilor 80. Ei l-au omorît pe Gheorghe Ursu, ei l-au bătut pe Paul Goma, ei l-au arestat pe Radu Filipescu, i-au terorizat pe Doina Cornea, pe Mircea Dinescu şi pe Dorin Tudoran, şi au înnegrit zilele lui Dan Petrescu şi ale lui Gabriel Andreescu. Odată demascaţi, aceşti răufăcători, aceşti campioni ai masochismului (căci au lucrat constant împotriva lor înşişi), ţara va intra în ordine. Vom putea construi o Românie nouă şi curată. Cu Vadim Tudor vicepreşedinte al Senatului şi, poate, preşedinte, cu Ilie Merce parlamentar, cu Pleşiţă invitat la televiziune ca expert în democraţie, cu şmecheri prosperi, lepre obraznice şi hoţi veseli. Tot soiul de frustrări şi resentimente, tot soiul de antipatii şi răfuieli private sînt ambalate în vestmîntul nobil al campaniei pentru "adevăr". Uneori, cîntărind calibrul noilor activişti, am impresia că asist la o cruciadă a repetenţilor, bucuroşi că au prins, în sfîrşit, un moment prielnic pentru a da de pămînt cu "tocilarii". Nu mai vrem "repere", "modele", portrete paluzibile. Vrem să ne bălăcim cu toţii în zoaiele marasmului etic şi ale mediocrităţii împărtăşite! Cei mai slabi de înger sînt deja în comă. Ici-colo se aud voci patetice: "Nu mai credem în nimeni!", "Totul pute!". Realitatea e o combinaţie asfixiantă de vomisment şi fecală. Ne putem imagina cu uşurinţă un ecran de televiziune pe care apar, solidari, membrii Comitetului Central al PCR şi capii Securităţii, strigînd, ca altă dată Dinescu şi Caramitru: "Am învins!". O mulţime de petarde aiuritoare au explodat, de la o vreme, pe ecranele televizoarelor şi în paginile ziarelor. Observatorul curios şi neimplicat are dinainte o materie de studiu fabuloasă. Un întreg fişier de etică, sociologie, caracterologie, metafizică şi teologie i se oferă abundent, spre analiză şi reflexie. Din păcate nu sînt neimplicat, iar curiozitatea mea "ştiinţifică" e obosită. Dar trebuie să spun că lucrul care mă tulbură cel mai mult, din toată această tevatură, este uşurinţa cu care se pun în joc vieţi şi destine, frivolitatea cu care se distribuie zvonul, ipoteza, speculaţia ludică, pura (impură) opinie. Oricine poate spune orice despre oricine. Nu există amendă, nu există răspundere, nu există măsură. S-a dat drumul la libertatea de a imagina scenarii şi culpabilităţi multicolore, ca într-un delirant joc de societate. Ne jucăm de-a îmbrîncitul în prăpastie, "în doi, în trei, în cîte cîţi vrei". Prelucrăm teme dostoievskiene cu verva lui Labiche. Suspiciunea generalizată e de rigoare, condamnarea promptă a "aproapelui", chiar dacă aproximativă sau arbitrară, e la îndemînă.

În capul meu, judecata purtată asupra cuiva nu are consistenţă şi sens, decît dacă se bizuie pe probe limpezi, puse pe masă odată cu verdictul. Deducţiile sofistice, bănuielile vagi, combinatorica mentală aventuroasă nu ajung pentru a incrimina un om. Rişti să comiţi un asasinat moral, să pui un om cumsecade sub un stigmat dezonorant. Rişti, cu alte cuvinte, să devii mai vinovat decît cel pe care îl acuzi. Putem închipui şi o situaţie în care dovezile sînt precare, dar acuzatorul se bucură de un capital masiv de încredere publică, cîştigat şi verificat îndelung, prin isprăvi civice răsunătoare. Asemenea cazuri sînt rarisime, iar recursul la ele, chiar cînd e vorba de adevărate "monumente" de moralitate, nu scuteşte de incertitudine şi eroare. La noi însă, avem de-a face cu o situaţie jenantă. Acuzaţiile se fac fără probe convingătoare, iar cei care le fac n-au nici un profil. Gigi, sau Nelu, sau Maricica apar la televizor şi dau cu tunul în "elite". Sau în cei pe care nu-i au la inimă. Cam asta făceau şi unii mineri, cînd, în 1990, dădeau cu bîta în studenţi şi în tot ce li se părea că seamănă a intelectual. Trăim aşadar spasmodic, din mineriadă în mineriadă. Acum e vremea mineriadei de hîrtie. Care va fi următoarea?