Daniel CRISTEA-ENACHE

Într-un High-life (Caragiale a scris două) publicat pe 24 decembrie 1899 în „Universul” se face, cum am spune azi, a job description.

Back To School. Curtea Liceului e plină.

S-a stins, după suferinţe inimaginabile îndurate-n tăcere, Constanţa Buzea.

Putem să nu ne certăm cu ochii injectați de propriul adevăr absolut.

Am citit cu veselă stupoare, pe site-ul ziarului „Jurnal de Chişinău”, articolul Un furt intelectual la drumul mare.

Au dispărut din cadru Miliţianul, Securistul, Activistul.

Mulţi dintre cei pe care-i socotim făptaşi sînt de fapt victime ale regimului totalita.

Nu-i deloc uşor să fii cronicar literar, "o nelipsită prezenţă".

Nicolae Manolescu n-a ales exilul, ca alţi critici „şaizecişti”, optînd pentru rezistenţă.

Pereţii invizibili ai carcerei în care îmbătrînesc mă separă şi de obiectele care-mi sînt familiare.

Aveţi idee cine ne va asigura pensiile?

Citind romanul lui Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, am înţeles ce înseamnă o generaţie.

Încolţi-va „sămînţa tînără şi viguroasă” visată de domnul Hadrian?

Cîte asemenea comentarii a trebuit să suporte Patapievici?

Deasupra Capitalei noastre e un fel de nor toxic, format din cele mai otrăvite şi mai otrăvitoare „ştiri”, din surse absolut sigure, asupra dezastrului în care ne aflăm.

„Am venit cu tot calabalîcul. În urmă cu paişpe ani, sosisem în Bucureşti cu o gentuţă pe umăr, iar acum aveam cam tot ce-i trebuie unui om în casă. Agoniseala mea, nu de-o viaţă, cum ar spune colegii ziarişti, ci din ultimii cinci-şase ani, cînd am avut un salariu decent şi am făcut şi economii substanţiale tăind tutunul şi alcoolul din lista de plăceri ale vieţii."

Emil Brumaru, unul dintre cei mai iubiţi poeţi ai noştri, s-a născut pe 25 decembrie (1938).

Ion Barbu a ignorat cu superbie artistică massa de grafomani şi şi-a făcut la Bastilia, sus, sus de tot, Dream Team-ul său literar.

În centrul Facebook-ului autohton sînt şi scriitorii. Am constatat acest lucru pe contul meu, deschis (mai mult din curiozitate) în septembrie pentru a număra, acum, 2500 de „prieteni”.

Dar cine este scriitorul meu, un scriitor care, din fericire, există?

Ioan Es. Pop nu gustă şi nu practică jongleria, prestidigitaţia de cuvinte. Cîteva calambururi, nu prea reuşite, vor apărea abia în volumul Petrecere de pietoni (2003). În majoritatea poemelor sale există o tensiune aproape insuportabilă, un efort teribil de a percepe gramajul exact al vieţii şi al morţii.

Mihai Şora e un reper de echilibru într-o societate care, scoasă din chingi în 1989, face eforturi să se reconstruiască.

Şi rîndurile lui Arghezi, şi cele ale lui Lovinescu sînt străbătute de emoţie. Cum să nu fie? Al doilea este bolnav, pe un pat de spital, şi primul îi scrie. O face public, alegînd formula scrisorii deschise. A trimite un mesaj de îmbărbătare în privat este una; dar a publica textul într-un cotidian este cu totul altceva.

Nebunii ani ’90 au consacrat, la noi, formula şi formatul scrisorii deschise. Cititorii de azi, cei mai tineri dintre ei, pot să se intereseze şi să afle: părinţii lor vibrau la unison atunci cînd o personalitate a societăţii civile adresa cîte o scrisoare deschisă unui factor de răspundere din zona supraetajată a Puterii.

A fugi înseamnă a nu şti nimic, scrie undeva un critic incomparabil pe nume G. Călinescu.

Părinţii noştri de pămînt au făcut Oraşul postbelic, smulgîndu-se cu ambiţie ţărănească din lumea rurală.

Care este soluţia structurală pentru ca pe Masa Tăcerii a lui Brâncuşi nimeni să nu mai poată sta în fund, picior peste picior şi cu faţa spre viitor?

E suficient ca iubirea să nu se stingă, pentru ca focul vieţii şi al prezenţei tînărului Ulise să se aprindă iarăşi, miraculos şi înalt.

Scrisul la gazetă nu are un nume prea bun pentru oamenii serioşi, extrem de serioşi, ai literelor noastre.

Aşa e la noi. Ca la noi, la nimeni.

Tiparul şi internetul sînt complementare şi convergente.

Biografie săracă, pentru un cititor de azi, circumscrie exact talentul extraordinar şi obsesia morală pe care Mircea Dinescu şi le-a topit, de tînăr, în lirica sa rebelă şi cuceritoare.

Octavian Paler, fiul lui Alexandru şi al Anei Paler, născut în comuna Lisa, judeţul Braşov, a mers în toamna lui 1937 la liceul „Spiru Haret” din Bucureşti.

Unde eram eu la prima ei întîlnire cu Mica Sirenă?

De la Bucureşti la Paris sînt vreo 2400 km de făcut cu maşina şi rulezi prin cinci ţări. Dar, retrospectiv privind lucrurile, nu atît numărul de kilometri contează, cît viteza cu care-i parcurgi. Vitezometrul şi kilometrajul îţi arată pînă la urmă totul: starea generală a drumurilor, regulile specifice fiecărei zone comunitare.

Proza lui Groşan alterna încă de la debut două modalităţi de construcţie: una textualistă şi alta realistă.

Cronica mizantropului a devenit Cronica optimistului şi ceva din modul caracteristic al autorului de a gîndi problemele culturii şi ale lumii printr-o prismă de subiectivitate întoarsă, contradictorie, polemică s-a pierdut.

Locurile 4-5: Arghezi şi Sorescu. Locurile 2-3: Blaga şi Cărtărescu. Locul I: Nichita Stănescu.

Mircea Iorgulescu se arăta siderat de felul în care trei mari intelectuali erau tîrîţi într-o boxă de tribunal de către o procuroare improvizată.

La Manea, plecarea din „Jormania” a fost una extrem de dificilă, şi nu din impedimente exterioare...

Românul priceput s-a născut o dată cu comunismul autohton.

Nu mai are nici un chichirez să spui că albul e alb şi că negrul este negru.

În Logica lui Radu Cosaşu, cineva a văzut un comunism hazos, cu Stan şi Bran.

Paleologu te ia de braţ şi te plimbă prin grădinile culturii...

Iată o şansă a autorilor – şi a criticilor – lipsiţi de geniu, dar nu şi de luciditate: să se agaţe bine de pelerina unui mare creator şi să se ţină de ea cît mai strîns, în timp ce acesta trece uşor, parcă în joacă, dintr-o epocă în alta.

Mă întreb: aşa se polemizează? În modul acesta se combate o opinie critică?

Nimeni nu e culpabil, Istoria poartă toată vina: sofism.

Cosmosul poetic e aici, în scenele cu lucruşoare şi mici vietăţi, cu un samovar, un fir de mărar şi un motan care toarrrrce mulţumit, în acolada imaginativă a artistului.

Narcisistul şi flamboaiant-artistul Alex. Leo Şerban a obţinut un a.l.ş. iconic şi, practic în aceeaşi perioadă, un statut de expert pentru toţi consumatorii de cinema.

„Leneşul” şi „individualistul” Ilie Moromete gîndeşte deci familial.