O generaţie (I)
Citind romanul lui Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, am înţeles ce înseamnă o generaţie.
„Am înţeles” nu-i chiar exact: e vorba mai degrabă de ceea ce am simţit, de nenumărate ori, pe parcursul lecturii. Credeam că nu mai este posibilă desfacerea unui cititor naiv de lectorul obligaţiilor profesionale; mă despărţisem, doar, de atîta vreme de acel ego care citea din plăcerea identificării şi plonja nesupravegheat în materia fierbinte a unei cărţi. Dar, iată, Noapte bună, copii!, în timp ce spunea adio unei vîrste, mi-o reamintea: şi încă atît de intens încît, deşi lumea romanului e una preponderent bănăţenească, recunoşteam Militarii şi Bucureştii copilăriei la tot pasul.
La ceva timp după lectura cărţii, i-am întîlnit pe Radu Pavel Gheo şi Alina Radu la Timişoara; şi, din vorbă-n vorbă, din amintire în amintire, am realizat că impresia de lectură se verifica întru totul. Atunci, am devenit un detector şi un detectiv generaţionist: nu cumva, mi-am spus, întîlnirea în trecut cu un om cu care abia acum stai la taclale poate fi reiterată? Ce-ar fi să lărgesc, să lărgim cercul, recunoscînd aici, acolo, dincolo, dincoace, tipi din generaţia noastră?
Dacă-s scriitori, cu atît mai bine. Totul e să fie peste medie, ca să nu ne tragă generaţia-n jos: să n-o facă de rîsul promoţiilor ulterioare. Fiindcă generaţiile precedente oricum ne consideră pe toţi, în devălmăşie, nişte tineri fără respect, domnule, pentru valori şi fără repere, domnişoară, în lumea haotică de azi. În căutare de tovarăşi de generaţie, m-am dus la Iaşi, unde erau cine altcineva decît Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici. Gheo şi Lungu sînt născuţi în 1969, eu în ‘74, Teodorovici, în ’75. Dar pînă unde merge cursorul generaţionist? Care e limita de sus şi care, cea de jos?
Sînt date, cred, amîndouă de (pseudo)Revoluţia din decembrie 1989. Nu contează că Revoluţia „a fost sau n-a fost”. Esenţial e că, în urma ei, orice ar zice cine ar zice, lumea românească s-a schimbat profund. Or, esenţială e chiar vîrsta la care a fost înregistrată, de fiecare, această schimbare. Nu e totuna să intri într-o lume a libertăţii la douăzeci de ani, la treizeci ori la zece. În primul caz, eşti încă la întîia tinereţe, cu toate opţiunile ei. În al doilea, eşti format în regimul socialismului real, chiar dacă ai fost, ca artist, evazionist în raport cu el (generaţia lui Cărtărescu avea peste 30 de ani în decembrie ’89). În al treilea, eşti prea mic pentru a înţelege epoca în care trăieşti, ultimii şi cei mai mizerabili ani ceauşişti. Eşti deja, cu arme şi bagaje existenţiale, al epocii următoare.
Dar noi, cei născuţi între 1968 şi 1977, „decreţei” sau copii doriţi, facem parte din aceeaşi generaţie şi avem aceleaşi amintiri. Sîntem mulţi (Decretul 770/ 1966...) şi, cum spune reclama, bine organizaţi. Se fac filme cu noi; se scriu cărţi. Tot noi le regizăm; iarăşi, noi le scriem. Ce avem în urmă, ce formează liantul acestei generaţii?
Blocurile care se tot construiau şi pe ale căror şantiere făceam atîtea explorări; ţevile cu cornete şi cornetele cu ace; of course, cheia de gît; fotbalul pe stradă şi fotbalul cu nasturi; cravata roşie mototolită şi băgată-n buzunar cînd ieşeam pe poarta şcolii; taberele în care plecam cu clasa, spre încîntarea părinţilor pe care scădea presiunea; jocurile de seară, cînd se întrerupea curentul; dîrdîitul în apartamente şi garsoniere; cozile monstruoase la care stăteam cu orele; casa de comenzi „Mercur”; raţiile la ulei, zahăr, finally la parizer; şampanie Zarea la 60 de lei plus 3 lei sticla şi rafturi-rafturi de creveţi vietnamezi; Incredibil, dar adevărat oferită sîmbăta de Tudor Vornicu pînă s-a terminat şi chestia asta atît de mişto; desene animate comprimate pînă la cîteva minute pe săptămînă; Dallas şi întreaga mitologie creată în jurul lui Bobby şi J.R., Pamela şi Sue Ellen; bomboanele cubaneze, surprizele cu fotbalişti de la cîte un Campionat European sau Mondial pe care tot la bulgari (Gheo, la sîrbi) le vedeam; bancurile în suită; oracolele cu „libertăţi” inimaginabile; groaza urbană de Răpitorii de copii care ne extirpă şi ne vînd organele; frica de miliţieni şi de treapta I; vorbitul cu fereală, cînd ni s-a spus, în familie, ce-i un securist; şi totuşi, şi totuşi, dragostea atît de sinceră şi de pură pentru tovarăşa (e drept, învăţătoarea mea era tînără şi frumoasă, iar nu cine ştie ce babetă acră de care au avut parte alţii); şi încă, şi încă, acel American Dream transformat de Gheo în pivot al romanului său, şi care ne intra, de pe casete video, prin toţi porii. Madonna tînără şi explozivă; Michael (o, Michael!) dinaintea operaţiilor estetice; Gorby, Cernobîl, Steaua cu cele patru penaltiuri apărate de Duckadam; şi înainte, Dinamo răsturnînd scorul cu Hamburg, şi înainte, Craiova lovind bara în semifinala cu Benfica; şi peste toate astea, Ţopescu pedepsit de Nea Nicu şi Balaci nelăsat să joace Afară.
Trecutul generaţiei noastre, stocul inepuizabil de amintiri comune. Dar viitorul?
