O generaţie (II)

Asupra viitorului unui ins e mai prudent să nu ne pronunţăm, întrucît fiecare subiect are traiectoria şi destinul său. (De aceea, sînt tragicomice proiectele personale pe termen foarte lung pe care ni le facem, ca şi cum am putea controla sută la sută parcursul lor de îndeplinire.) Dar în ceea ce priveşte tabloul perspectivei unei generaţii există şi premise, şi condiţii operaţionale pentru a-l contura.

S-a discutat, mult, despre „generaţia războiului” ori „generaţia întreruptă” (Geo Dumitrescu, Ion Caraion şi ceilalţi). S-a vorbit, abundent, despre generaţia ’60, apoi despre „optzecişti”, mai încoace despre „nouăzecişti” şi „douămiişti”, ca şi cum, fix la zece ani, o nouă generaţie literară iese în arenă, „ocupă” deceniul şi apoi lasă locul liber pentru generaţia următoare. Ceea ce face diferenţa între generaţiile literare este, după mine, chiar unghiul specific de înţelegere a literarului (poeticului, prozasticului, interferenţelor dintre ele), dezvoltînd, pe cale de consecinţă, un concept şi un discurs artistic nou.

Dar să ieşim puţin din literatură pentru a observa terenul mai larg în care aceasta se infiltrează. Viitorul generaţiei celor născuţi între 1968 şi 1977 este, pe cît se poate omeneşte prevedea, unul fast, la antipodul celui al generaţiei războiului, ghinionistă istoric. Ei erau foarte tineri şi formaţi în libertatea epocii interbelice cînd au venit, în suită, dictaturile de dreapta, războiul mondial, totalitarismul de stînga întins, în România, pe patru decenii. Noi, în schimb, eram foarte tineri şi încă nedeformaţi de acest totalitarism comunist atunci cînd a venit, spre incredibila noastră baftă, ruptura din decembrie 1989.

Libertatea este pentru noi, ca şi pentru generaţiile precedente, ceva foarte preţios şi, într-un anume sens, extraordinar. Celor veniţi după noi nu le spune mare lucru, fiindcă au făcut ochi în aerul ei. La acest punct, împărtăşim deci ca valoare ceva ce părinţii noştri au vrut cu disperare să aibă, şi n-au avut decît tîrziu, spre deosebire de copiii noştri care au avut acest „ceva” din capul locului, fără a-l valoriza.
Formaţi în anii ’80, cînd se învăţa pe rupte pentru examene intrate azi în disoluţie umoristică (treapta întîi era ceva înfiorător, iar admiterea la Facultate părea piatra unghiulară a existenţei), avem un cult al cărţilor şi totodată al muncii intelectuale. Înainte să citim de plăcere, am citit din obligaţie; şi, prin urmare, ne vine destul de greu să înţelegem „mofturile” celor foarte tineri, care nu se lasă constrînşi de nici o obligativitate. Părem, de aceea, conservatori şi la fel de „plicticoşi” cu programul nostru de lecturi pe cît erau părinţii şi profesorii noştri în „Epoca de Aur”. A se vedea disputele periodice dintre Simona Sora şi fata ei Dora, transformată, de colega noastră de generaţie, într-un personaj credibil al generaţiei următoare. – De ce să citesc ceea ce-mi tot spui să citesc? – Pentru că trebuie. – Dar de ce trebuie? – Pentru că... Şi aici, discursul mamei se frînge, întrucît ce a trăit ea, dimpreună cu noi, în anii în care a citi cărţi bune însemna singura bucurie nu se mai potriveşte deloc cu ceea ce trăiesc elevii de astăzi.

Aparte de bucuria lecturii şi a culturii înalte, muncile prezentului ni se par un fleac pe lîngă cenuşiul mizerabil de ieri. Poţi recunoaşte de la o poştă un component al generaţiei noastre după modul stahanovist în care munceşte. Pare că fericirea lui este să-i tragă la mai multe războaie deodată, răzbunînd strivirea spiritului de iniţiativă şi nivelarea care i-au traumatizat pe părinţii noştri. Vezi cîte un cap de familie, fie masculin, fie feminin, alergînd cu progenitura la şcoli, claxonînd în trafic şi ascultînd muzică bună, dînd ultimele sfaturi băieţelului plictisit şi răspunzînd la telefoanele matinale de la job. Sau cîte o mamă cu priviri sfredelitoare, performînd năvalnic, pe trotuar, cu doi gemeni aerieni transportaţi către aceeaşi grădiniţă; şi cu un aer de mulţumire pe care nimic din desfăşurătorul criminal al unei zile de lucru nu l-ar putea justifica. Muncim pînă la epuizare, şi-a doua zi iar, şi-a treia zi iar, şi ni se pare că este firesc, că aşa trebuie, că nu există ceva mai frumos pe lumea asta decît să tragi la jugul familiei tale şi să sporovăieşti cu prietenii cărători, tot aşa, de poveri...

Recapitulare: o generaţie care a prins schimbarea la vîrsta cea mai bună pentru a se bucura de ea; care a învăţat pe rupte în anii ’80 şi munceşte frenetic în anii libertăţii; care mediază între lumea veche şi lumea nouă, înţelegîndu-le – ea şi numai ea – pe amîndouă deodată; în fine, o generaţie care va lua sau deja a luat puterea simbolică şi este atît de consistentă numeric şi valoric, încît va preda ştafeta foarte tîrziu.

O singură pată pe acest viitor luminos al generaţiei noastre, o mică şi sîcîitoare întrebare pe care eu am pus-o la Universitatea „Petre Andrei”, la Iaşi, fără să primesc un răspuns mulţumitor.

Aveţi idee cine ne va asigura pensiile?

Fotografie de Viorel Ilişoi