Nu daţi vina pe paznic

Am sub ochi o fotografie, de bună calitate, pe care am găsit-o în lada cu comori a internetului. Căutam o imagine reprezentativă cu partea artistică românească a lui Brâncuşi, creatorul care ne-a lichidat complexele de inferioritate. Acel Brâncuşi care, plecat din Hobiţa, a devenit poate cel mai important artist al secolului trecut. Acel Brâncuşi de care tinerii din fotografie sînt foarte mîndri.

Încercînd să „citesc” fotografia lor de grup, le văd mîndria, din priviri şi din limbajul corporal. Acesta din urmă se converteşte, la unul dintre ei, în „atitudine”. Şi-a lăsat ochelarii de soare pe ochi şi pune un picior peste altul, trăgînd totodată de umeri, să stea cît mai drepţi. Colegul din dreapta, în schimb, este puţin obosit şi are naturaleţea de a nu poza atunci cînd se trage-n poză. La fel băieţii din stînga, dintre care unul în planul cel mai îndepărtat. Fetele din prim-plan stau cam în aceeaşi poziţie, de parcă s-ar fi sincronizat mental în faţa obiectivului. Mai mult ca sigur, un alt tînăr din grup e în spatele aparatului de fotografiat care-i imortalizează.

Să ne înţelegem: individual şi per ansamblu, grupul mi se pare OK. Sînt nişte tineri drăguţi şi finuţi, de o anumită condiţie, iar nu nişte specimene a căror nevertebrare intelectuală să li se citească pe faţă. E un grup simpatic de tineri simpatici care fac împreună o fotografie care ar fi trebuit să fie – şi ea – simpatică.

Din nefericire pentru grupul nostru, fotografia lor e departe de a fi simpatică. Aş spune că-i hotărît antipatică, dacă antipatia, ca şi simpatia, n-ar depinde prea mult de umorile receptorului. Poza lor de grup e în afara diagramei de simpatii şi antipatii personale. Fotografia pe care o „citesc” acum este, independent de ce simţim eu, sau tu, sau el, o oroare.

Aceşti tineri care se fotografiază cu Masa Tăcerii a lui Brâncuşi nu stau în faţa capodoperei; ci, la propriu, pe ea. Şase „scaune” pentru şapte turişti (căci doi îşi împart unul); s-ar fi găsit locuri libere şi pentru mai mulţi! Elementul central, în care se vede o fisură (vă spuneam doar că fotografia e de bună calitate), a rămas într-o goliciune melancolică, în spatele tinerilor mîndri. Ei şi-ar fi putut pune hainele pe „masă”, ca să fie mai degajaţi în mişcări, ori mobilele şi gadget-urile electronice. Cînd am fost la Tîrgu Jiu şi am vizitat ansamblul brâncuşian, am văzut cu ochii mei, pe Masa Tăcerii, firimituri de pîine şi urme de unt. Se luase un prînzişor acolo, nu cu multe minute în urmă. Pe tinerii din fotografie nu-i cred capabili de aşa ceva. Dar ei, ei înşişi cum se cred?

Le-a dat prin minte că poza lor de grup denotă o mentalitate subculturală şi o igienă deplorabilă a comportamentului individual? Sînt doar inconştienţi stînd cu fundurile pe o operă de artă de patrimoniu, cum tind eu să cred, sau vor să braveze huliganic, să arate că, iată, pot face ceea ce n-ar trebui să se poată face?

Şi unde sînt paznicii care ar fi să vegheze la acel „please, don’t touch” pus în toată lumea civilizată în dreptul oricărei piese de o anumită valoare cultural-istorică? Şi unde sînt asiguratorii acestor capodopere brâncuşiene la care orice vandal cu o imaginaţie pe măsura lui poate veni într-o noapte, cu ciocanul, să ia fărîme din ele acasă? Şi unde este cordonul minimal de securitate? Ce e oportun la Stonehenge şi în zeci de alte locuri e inadecvat la Tîrgu Jiu?

Mi se va spune că Brâncuşi însuşi a dorit să fie aşa. Fals. Mi se va replica atunci că arta aceasta „de for” este prin natura şi conceptul ei mai deschisă către interacţiunea cu publicul. Cît de deschisă? Pînă unde merge deschiderea? Probabil, pînă acolo unde merge şi nesimţirea consumatorului de cultură. La o adică, pe Masa Tăcerii am putea juca şi table, întru creşterea coeziunii sociale a grupului de vizitatori.

Această fotografie mă oripilează tocmai pentru că ştiu că ea nu semnalează o excepţie de la regulă. Ea nu e fructul unei întîmplări, al unui accident, al unei conjuncturi nenorocite în care, să zicem, paznicul îşi făcea nevoile, asiguratorul dăduse faliment, iar cultura din zonă tocmai îşi schimba culoarea politică. Poza aceasta este dincolo de întîmplarea care a generat-o. Ea nu-ţi arată o acţiune huliganică penetrînd regulile sănătoase ale sistemului. Ea-ţi arată chiar sistemul.

Sistemul în care casele de patrimoniu sînt demolate pentru a se face loc unor complexe mai rentabile şi în care statuile sînt mutate pentru a se face parcări. Sistemul deplîns ipocrit la aniversări şi comemorări, pe forumurile ziarelor şi în conversaţia cotidiană, dar care nu se schimbă şi nu se va schimba decît prin reguli tot sistemice aplicate strict.

Ar fi atît de comod să căutăm, dimpreună cu „forurile”, un vinovat şi să-l scoatem ţap ispăşitor pe un biet paznic de capodopere.

Întrebarea mea e la fel de simplă ca răspunsul la ea. Care este soluţia structurală pentru ca pe Masa Tăcerii a lui Brâncuşi nimeni să nu mai poată sta în fund, picior peste picior şi cu faţa spre viitor?