Părinţi de pămînt
Părinţii noştri s-au născut la ţară. (Vorbim de majoritate aici, nu de excepţiile celor trăitori de generaţii în cîte-un mare oraş.) Visul lor, însă, a fost să ajungă în metropolă şi să muncească altfel decît lucrînd pămîntul.
Prin cooperativizare, acesta oricum nu mai era al lor. După război comunismul le distrusese părinţii, luîndu-le baza existenţei şi obligîndu-i să presteze pentru popor; de fapt, pentru Stat. Dar acelaşi comunism îi vrăjise pe urmaşi, promiţîndu-le tuturor celor cuminţi un loc de muncă în oraş, un apartament şi apă caldă la robinet.
Aşa s-a construit la noi socialismul, cu foşti copii de ţărani, urbanizaţi şi (auto)integraţi în ritmuri de producţie industrială. Tatăl, fie el mezinul, medianul sau cel mai mare dintre cei şapte fraţi, şi-a dorit să scape de sărăcia pe care şi-o amintea bine, de pămîntul bocnă iarna şi vara, de bălegarul pe care trebuia să-l întoarcă, de chirpiciul din care le era făcută casa. El a visat şi a obţinut incredibil de repede o locuinţă a sa (tot a Statului, dar cu numele lui pe uşă) şi un serviciu. Pentru asta, a învăţat şi a muncit cu un entuziasm de neregăsit la o altă generaţie. Părinţii noştri de pămînt, care în copilăria rurală se sculau cu găinile şi spărgeau cu toporişca apa îngheţată în găleată, sînt în fond cheagul socialismului autohton. Cei care s-au muncit pentru el şi pentru noi toţi, împingînd lucrurile, făcînd sistemul să meargă – cît a mers. Tot ceea ce ei şi-au dorit odată s-a materializat. Iar pentru fantasmele suplimentare s-au zbătut şi mai mult, de dragul progeniturii. Las’ să aibă asta mică tot ce n-am avut eu: să mănînce banane, să facă meditaţii la franceză, s-o dăm la balet. Hai să-i luăm puştiului o minge ca lumea de piele; ştii cu ce jucam noi fotbal pe maidan? cu un ghem de cîrpe...
Noi, copiii de asfalt, am fost o generaţie foarte răsfăţată şi norocoasă. Părinţii noştri ne-au oferit tot ce-au putut şi ceva în plus, exploatînd întreaga ofertă a regimului socio-politic în care trăiau şi storcînd, din feluritele circumstanţe favorabile, picurii de consumerism occidental.
Cum se gîndeau ei la satul lăsat în urmă? Fără vreo nostalgie tradiţionalistă. Nu voiau să se întoarcă în el decît ca nişte musafiri în cinstea cărora mamaie gătea, sîmbăta, găina pe care-o tăiase tataie. Erau vizite de învingători zîmbitori, oameni realizaţi la oraş, cu salar bun şi o profilare socială în „egalitatea” generală. Părinţii lor, deja îmbătrîniţi şi singuri, erau atît de bucuroşi pentru reuşita copiilor şi mîndri de nonşalanţa nepoţilor, încît îi iertaseră, cred, pe comunişti. Ce mai conta vechea lor suferinţă, ce mai conta pămîntul? Nu-l lucraseră pe vremuri pentru a-şi cîştiga traiul: al lor şi al urmaşilor? Iată că acum foştii copilandri sînt oameni la casa lor; şi cînd pe mamaie o doare inima, Nelu vine îndată şi-o duce la spital. Iar cu Măriuca a’ mică şi cu ginerele o să mergem la vară la băi...
Părinţii noştri de pămînt au făcut Oraşul postbelic, smulgîndu-se cu ambiţie ţărănească din lumea rurală; iar părinţii lor traumatizaţi de raptul şi ruptura comunismului n-au mai putut, omeneşte vorbind, decît să fie fericiţi pentru ei. Era însă ceva în aerul satului, în aerul oricărui sat românesc, ce melancoliza clasa muncitoare şi îi fragiliza robusteţea interioară. Ceva ce nu prea se mai auzea la oraş şi despre care tovarăşii vorbeau cam urît.
Duminica dimineaţa, la Snagov Sat, pe orăşenii în vizită şi pe copiii lor îi trezeau clopotele.
Fragment din volumul Cinematograful gol, în curs de apariţie la Editura Polirom, cu o prefaţă de Radu Cosaşu.
