La Bastilia!...

În Piaţa Romană nr. 5 s-a deschis o nouă librărie. Se numeşte Bastilia şi, o dată intrat în ea, o iei uşor în sus, pe scări, spre nebuniile artistice ale lui Ion Barbu.

Ion Barbu fiind un mare artist, şi nebunia lui este pe măsură. La Bastilia, în prima jumătate de oră, am uitat complet de cărţile ce stăteau cuminţi, aliniate pe rafturi, într-o ordine tematică. Literatura ieşise dintre coperţi şi de sub ISBN-ul care o lega de un volum sau altul. Eliberată de orice constrîngere tipografică şi comercială, ea s-a lăsat purtată de viziunea artistului care, sub ochii noştri rotunjiţi a mirare, chiar asta făcea: o elibera.

Căderea Bastiliei? Mai exact ar fi să spun că din balonul artei lui Barbu & co fusese aruncat tot lestul conformismului şi al reducţionismului cu care, vrînd-nevrînd, lucrăm în înţelegerea şi comentarea literaturii. Un critic nu poate face abstracţie de acest balast al mediocrităţii şi veleitarismului ce înconjoară (şi uneori asfixiază) valorile literare. Dar un artist poate. Ion Barbu a ignorat cu superbie artistică massa de grafomani şi şi-a făcut la Bastilia, sus, sus de tot, Dream Team-ul său literar.

Echipa de 11 este însoţită, pe alt perete, de arbitri: unul central, cu fluierul în mînă (Călinescu) şi doi tuşieri, de-a dreapta şi de-a stînga lui (Maiorescu, Lovinescu). Niţel mai încolo, un desen alungit pe verticală îl reprezintă pe Poetul naţional, cu un tricou de fotbalist pe care sînt trecute toate numerele, de la 1 la 11, ale echipei de alături. Eminescu este Sinteza, în concepţia lui Barbu; şi Sinteza, în aceeaşi viziune artistică, are părul la spate aranjat juvenil-şmechereşte, ca altădată blondul teribil Răducioiu, vîrful Naţionalei.

Să revenim la Dream Team şi să observăm arta cu care, din cîteva detalii grafice, Ion Barbu perforează istoria literară şi îşi conturează jucătorii.

Caragiale, primul din stînga, poartă numărul 10 pe tricou şi ţine la spate un baston de burghez conducător de joc. El este Şeful, căpitanul de echipă. E c-un cap peste toţi ceilalţi, iar picioarele, acoperite de nişte pantaloni galben-vărgaţi, sînt dispuse în V. De la Victorie. „Cu Caragiale-n frunte, vom avea victorii multe!” îţi vine să scandezi, gîndindu-te la mai scundul Hagi şi la performanţele echipei sale. „Generaţia de aur” a lui Hagi poate figura ca epoca marilor clasici.

Lîngă Caragiale e Gellu Naum, cu numărul 1, al portarului înalt (cum se poartă) şi disciplinat. E singurul din această echipă atît de originală care îşi ţine braţele aliniate pe lîngă corp şi are acea atitudine solemnă de la ascultarea imnului. Ironia lui Ion Barbu este sclipitoare: suprarealistul e singurul „disciplinat” într-un team de scriitori zvăpăiaţi.

Cioran, în dreapta lui Naum, se scarpină-n cap, ca un sceptic care nu-şi poate refuza îndoiala. Părul lui e cioranian; şi de asemenea jambierele, trase atent pe fiecare picior, întrucît Cioran era cochet.

Lîngă el, Nichita Stănescu e fabulos de nichitastănescian. Frizura e a lui; şi de asemenea felul cîş în care stă, cu umărul stîng împins în sus. Are pe tricou numărul 8, numărul lui Balaci, al playmaker-ului; iar picioarele, pe care se sprijină perfect, sînt două sticle de tărie.

Arghezi, lîngă el, este slab şi uscat, sprijinit într-un baston care în orice clipă poate lua direcţia ţestei adversarului. Are bine cunoscuta bască şi la spate, în mîna dreaptă, două cireşe din cele pe care le vindea la Mărţişor, pe cînd era interzis.

Şi Creangă, lîngă el, cu acoperămînt bisericesc pe cap, ţine la spate o cruce, ca s-o scoaţă la momentul potrivit împotriva boaitelor făţarnice ale Bisericii oficiale şi afurisitoare. Hai să vedem (pare a spune fundaşul Creangă, cu alură de Bumbescu): care e mai afurisit şi mai rezistent dintre noi?

La Ion Barbu, tizul glorios al artistului nostru, fantezia celui de-al doilea Barbu se organizează în detalii „realiste” aproape insesizabile. Radical din nouă e ceva ce poate descoperi orice elev. Dar jucătorul purtînd pe tricou rezultatul operaţiei este singurul la care, sub fese, se poate observa ceva cu greutate specifică: faimoasele cojones care au făcut din Barbu întîiul un polemist temut şi un crai neîntrecut.

Diferenţa faţă de Preda, de lîngă el, este marcantă. Jucătorul cu numărul doi e şi aici omul venit de la ţară, viguros şi ambiţios, cu o jambieră căzută pentru a dezgoli un piciorong păros; şi cu gestul lui Nadal de a se scărpina-n fund înaintea momentelor decisive.

Minulescu şi (ultimul din dreapta) Macedonski sînt însă aranjaţi din cap pînă-n picioare, cu pantofiori eleganţi. Minulescu este de-a dreptul cool – şi extrem de relaxat. Macedonski, singurul cu mîinile ţinute în faţă, îşi protejează (pro)creaţia ca la o lovitură liberă a echipei adverse. Bietul Macedonski a avut destui adversari la viaţa lui...

Între ei stă Eliade, cu mîinile ţinute filozofic la spate, fără jambiere şi cu picioarele goale (doar a fost în India); şi cu o pipă din care fumul iese ca o cruciuliţă.

La Bastilia, birjar, la Bastilia!...