Optimismul lui Călinescu
„Alecsandri este un autor capital, plin de fineţe şi spirit, viabil în poezie, dramă, proză, întîiul care trage folos din poezia populară, coloană solidă şi elegantă a literaturii noastre, care a intuit toate rafinamentele emoţiei, în fine un scriitor încîntător. Eminescu e un geniu. Ce vrea să zică asta?”
G. Călinescu ne explică: „Alecsandri iubeşte femeia, şi una din ele moare tuberculoasă. Poetul lăcrămează puţin, sentimentalizează, şi se simte după aceea sănătos şi vesel. Iubirea n-a pătruns pînă la inimă şi n-a zguduit creierul, făcîndu-l să reexamineze legile universului. Eminescu însă, de o gravitate extraordinară, îşi face o religie din dragoste: «Căci te iubeam cu ochi păgîni/ Şi plini de suferinţi,/ Ce mi-i lăsară din bătrîni/ Părinţii din părinţi.» Veronica Micle, femeie inteligentă şi talentată, se juca în chip graţios, de «petite poésie», cu un astru în flăcări. Este evident că «Luceafărul» fusese conceput demult, în clipe de gelozie şi mîhnire, pentru că, în «Convorbiri literare» din decembrie 1875, Veronica se arată plictisită de luceafăr şi atrasă de un alt ins, care i se părea soare.”
Cronica mizantropului, pe care G. Călinescu o ţinuse, sub pseudonimul Aristarc, în „Adevărul literar şi artistic”, „Jurnalul literar”, „Vremea” şi „Lumea”, nu cadra cu euforia oficială, obligatorie la intrarea în lumea nouă, socialistă. Printr-o piruetă a convingerilor afişate, marele critic a renunţat la mizantropie pentru demofilie şi la izolarea de societate în favoarea activării entuziaste în sînul ei. Cronica mizantropului a devenit Cronica optimistului şi ceva din modul caracteristic al autorului de a gîndi problemele culturii şi ale lumii printr-o prismă de subiectivitate întoarsă, contradictorie, polemică s-a pierdut. Însă rubrica lui din „Contemporanul” a avut un impact formidabil şi un rol formativ greu de cuantificat. Într-un context profund viciat de monocromatismul ideologic, vocea lui G. Călinescu, stilul său inimitabil, verva ideatică marcau o excepţie de la regulă, o pată de culoare în cenuşiul epocii.
Tableta publicată pe 17 ianuarie 1964 şi dedicată lui Eminescu, la 114 ani de la naşterea poetului, este relevantă atît pentru tiparul stilistic al criticului, cît şi pentru tabla lui de valori estetice. E ştiut că G. Călinescu fixase de tînăr o ştachetă foarte înaltă pentru critica noastră, afirmînd că nu e critic adevărat acela care nu a dat o carte despre cel mai important autor român şi stabilind, prin Viaţa, respectiv Opera lui Mihai Eminescu, două referinţe obligatorii în domeniu. Textul de faţă porneşte de la o nouă ediţie a biografiei sale, scrisă, cum spune, „cu o mare vibraţie sufletească”, dar şi cu o documentare migăloasă. Criticul revine acum asupra figurii spiritului creator eminescian, arătînd o dată în plus neînţelegerea cu care contemporanii l-au înveşmîntat pe poet, trăgîndu-l în sfera unei anecdotici dubioase şi exultînd pe marginea micilor ciudăţenii ale unui mare artist. Fireşte că nu toţi contemporanii lui Eminescu au procedat astfel, dar adevărul e că spiritele comune şi chiar cele mai cultivate împărtăşesc plăcerea de a urmări nu conturul esenţial al creatorului, ci liniile subţiri, nevrotic-tremurătoare, ale problemelor lui omeneşti, prea omeneşti... De altfel, în versurile din Scrisoarea I, Eminescu îşi anticipa cu o uimitoare limpezime posteritatea.
Îndepărtîndu-se de această perspectivă, G. Călinescu urmăreşte profilul eminescian pornind de la comparaţia unor versuri erotice şi stabilind o enormă diferenţă specifică în raport cu „veselul Alecsandri” şi pasionala Veronica Micle. Un scriitor „încîntător”, „coloană solidă şi elegantă a literaturii noastre”, Alecsandri nu are forţa geniului eminescian, gravitatea extraordinară a celui care, făcîndu-şi o religie din dragoste, ajunge să pună în chestiune, cu forţa sentimentului şi a intelectului, legile universului. Iar între versurile graţioase şi corecte gramatical ale Veronicăi Micle şi cele ale modelului ei literar, distanţa artistică este şi mai mare, primele părînd simple notaţii lirice în albumul unei foste domnişoare de pension. Criticul are grijă să scoată în evidenţă decalajul. Şi pe cînd era mizantrop, şi pe cînd devenise optimist, Călinescu avea o doză de misoginism.
Urmează fraza de încheiere, care este un plastic portret critic, un fragment recapitulativ şi concluziv în spaţiul căruia argumentele avansate anterior sînt însufleţite printr-o imagistică excepţională. „Un geniu este, de plînge sau de rîde, un gînditor care lasă o dîră de foc pe traiectoria lui cosmică, dînd o lecţie de construcţie umanităţii”.
Ultima secvenţă, „constructivă”, nu poate înşela decît vigilenţa cenzorilor din epocă. Vorbind despre Eminescu, criticul vorbeşte, implicit, despre tot ceea ce scapă înţelegerii comune şi spiritelor înguste, normei nivelatoare, mediei aritmetice obţinute prin adunarea puţinelor cifre mari cu multele cifre mici şi împărţirea sumei la un număr bine determinat.
