Puţin adevăr
O însemnare din jurnalul „ereticului” D. Ţepeneag, publicat sub titlul Un român la Paris, aduce în dreptul datei de 14 decembrie 1970 (era deci înainte de Tezele din Iulie) următoarea fină observaţie, făcută de Toma Pavel: „în scrisoarea lui Toma Pavel există o foarte convingătoare explicare a «dezamăgirii» celor veniţi din Est; şi ce spunea el despre «sunetul mat» al adevărului în Occident e foarte interesant şi mi-a plăcut, deşi suna ca o «lecţie» moralizatoare la adresa orgoliului meu exhibiţionist. Dar are dreptate, trebuie o baie de umilinţă pentru a cîştiga acea modestie calmă, care e un semn nu numai al echilibrului psihic dar şi al valorii tale umane. Şi pe urmă curajul de a spune cuvintele aşa-zise mari, pe care nu-l avem nici Nemoianu nici eu; iar eu, într-un fel, sînt mai rău, mai exhibiţionist decît Nemo.”. La cîteva luni, pe 13/14 martie 1971, „exhibiţionistul” Ţepeneag, după o noapte întreagă de discuţii cu Matei Călinescu şi Ovidiu Cotruş, trage în plămîni aerul tare al adevărului, atunci cînd este rostit în lagărul socialist: „Matei, glumind, mi-a propus să scriu o carte – J’ai choisi la dictature şi abia pe urmă să mă întorc. La urma urmei nu e o idee de dispreţuit. În 1968, cînd am plecat ca din puşcă din Franţa, plin de elan revoluţionar, cam asta era ideea principală pe care o fluturam ca pe o batistă la despărţire. Acolo, în ţările din Est, simţi cu adevărat că trăieşti, pentru că acolo fiecare gest al unui individ are o mai mare pondere decît aici, unde există libertate, o libertate supravegheată, în care gestul individului pur şi simplu se dizolvă.”
Sub aceste formulări aparent paradoxale stă un... adevăr incontestabil; şi verificabil prin experienţa personală şi comunitară. O dictatură pune monopol pe Adevăr, autolegitimîndu-se ca unic deţinător al acestuia. Orice îndepărtare de la linia prestabilită este sancţionată. Istoria se vede rescrisă: trecutul devine mai imprevizibil decît viitorul, întrucît el este continuu distorsionat în funcţie de comandamentele Partidului unic. Adevărul – ca să revenim la el – e impus de sus în jos, fără obligaţia de a mai intersecta realul. Realitatea însăşi nu mai e văzută decît din unghiul şi în perspectiva Autorităţii sacrosancte care o controlează.
De aceea, dacă nu există frică (dar cum să nu existe frică într-o dictatură? dictatura întreţine şi propagă frica), a lupta pentru adevăr e ceva foarte spectaculos şi răsunător. O fac puţini, şi (re)acţiunea lor se vede imediat. Ei exprimă ceea ce mai toţi cred, în forul lor interior: un adevăr social împiedicat să se difuzeze în social, o valoare politică într-un spaţiu de cenzură ideologică, un reper civic într-o lume închisă în care s-a încercat extirparea civismului. Cîţi l-au susţinut pe un Radu Filipescu? Dar majoritatea a înţeles adevărul acţiunii sale, mutat şi transformat din pasivul conştiinţei publice în activul unui demers individual.
Dar a lupta pentru adevăr într-o democraţie ce mai poate să însemne? Ceva cu mult mai puţine riscuri şi – există o dreptate în toate... – cu un impact pe măsură. Într-o lume democratică există mai multe adevăruri, care se confruntă şi care, în plus, capătă nuanţele fiecărui context şi ale fiecărui moment. Etatizarea şi monopolizarea Adevărului odată distruse, iar fundamentul transcendent al acestuia fiind relativizat de o bună parte a intelectualităţii autohtone (în „lumea bună” românească, dacă crezi în Dumnezeu, eşti suspect de neinteligenţă), totul se fărîmiţează şi pulverizează în mii de adevăruri mici, personalizate şi subiectivate la maximum. Oameni onorabili spun azi una, mîine alta fără să aibă vreo tresărire atunci cînd susţin, cu aceeaşi convingere, lucruri diametral opuse. A fi consecvent denotă naivitate, dacă nu prostie omologată. A avea o suită şi o logică în ceea ce faci pare bizar. Mai rău, dacă te încăpăţînezi să afirmi un adevăr lesne verificabil, lăsînd niţel relativizarea şi zeflemeaua deoparte, eşti considerat excesiv şi exhibiţionist, ca altădată Ţepeneag.
Nu mai are nici un chichirez să spui că albul e alb şi că negrul este negru. Oameni atît de diferiţi între ei, dar în a căror structură interioară adevărul este ceva cu greutate – de la H.-R. Patapievici la O. Nimigean şi de la G. Liiceanu la C.T. Popescu – au, pe Dîmboviţa, reputaţia unor inşi dificili, blocaţi, fixişti, maniaci în convingerile lor pe care (formidabil, domnule!) nu şi le schimbă de la un sezon la altul.
Dacă, democraţie fiind, e pe alese, eu cam ca aceşti oameni dificili şi precum exhibiţionistul Ţepeneag vreau să fiu. La atîţia învîrtiţi, carierişti, oameni fără nici un Dumnezeu şi inşi fără cuvînt, intelectuali fără criterii profesionale, amoebe şi cameleoni ce iau forma şi culoarea oricărei situaţii, juni arivişti şi vîrstnici speriaţi de umbra pensiei lor – merge şi-un tînăr încăpăţînat.
Am ajuns, în sfîrşit, şi noi într-o democraţie în care adevărul are un sunet mat, iar gestul solidar al unui om se dizolvă? Las’ să se dizolve...
