Mîini nemernice
Mîni nemernice: o splendidă tabletă lovinesciană, publicată în 1937 în „Adevărul”, aducea în prim-plan un inedit personaj negativ. E vorba despre mîinile marelui critic, comparate cu ale unui tovarăş de compartiment (spirit întreprinzător), privite apoi pieziş şi ascunse la spate, cu ruşine.
Braţele lui Pierrot, vechiul amic, ridicaseră şcoli, biserici, conace, cooperative, îndiguiseră mii de hectare, păstoriseră oi şi porci fără număr... Cele ale lui E. Lovinescu – ce făcuseră? Scîrţa-scîrţa pe hîrtie…
Competiţia mîinilor este rapid tranşată în favoarea personajului pe cît de activ, pe atît de expansiv, iar cel înfrînt coboară (într-o altă pagină memorialistică) la Constanţa, pentru a-şi vărsa oful în faţa statuii lui Eminescu: „M-am strecurat apoi, prin ceaţă, spre marea zgomotoasă şi invizibilă, şi, prin dreptul bustului lui Eminescu, l-am implorat: – «Şefule», numai tu mă poţi dezlega de ruşinea unor mîni ce n-au plantat viţă de vie şi n-au ridicat hambare, conace, şcoli şi biserici, n-au îndiguit mii de hectare, n-au păstorit trei mii de oi şi o mie de porci şi, după ce au comandat un corp de armată, n-au administrat hoteluri în oraşul în care a murit cîntînd Ovidiu şi priveşti tu eternitatea zbuciumului mării. Ori că auzise că l-am defăimat, ori pentru că pur şi simplu e de bronz, «şeful» nu mi-a răspuns însă. Mîngîierea mi-am scos-o tot din substanţa fiinţei mele şi poate din fondul de fatalitate al rasei. Nu eşti răspunzător decît de ceea ce-ţi intră în putinţă; mînele ce nu ştiu – nu că nu vor – întoarce un comutator electric trebuie să-şi suporte fără cazuri de conştiinţă destinul de a scrie inutil”.
Amărăciunea criticului (aici, mai mult jucată decît reală) face una cu cea a scriitorului. Se datorează incapacităţii tehnice a omului de litere, dar şi inutilităţii în ordine pozitivă a literaturii înseşi. Iată un domeniu ce pare destinat visătorilor, lunaticilor, oamenilor fără simţul realităţii. Ei construiesc cele mai fantasmagorice teorii, dar nu înţeleg cele mai simple lucruri; se extaziază de nişte cărţi jerpelite, dar îi lasă indiferenţi probleme de succesiune spinoasă şi grase moşteniri; se ambalează pentru nimic (un articolaş publicat într-o revistă obscură), dar nu văd oportunităţile ce le ies în cale. Pălăvrăgesc numai şi numai despre marea lor „Operă” şi se uită la noi de sus, chiar dacă au fost şi rămîn nişte amărîţi.
S-a înţeles că în discursul critic s-a agăţat şi un fir mai gros şi viu colorat. E discursul Românului priceput, pe care E. Lovinescu nu l-a mai apucat. Spre norocul omului; şi spre paguba scriitorului atent la pliurile tipologiei umane.
Căci Românul priceput s-a născut o dată cu comunismul autohton. Priceperea sa, abilitatea de nevoie arată cum nu se poate mai bine găurile vechiului sistem, dirijat de cel mai priceput om din ţară. Mai toţi am fost obligaţi să intrăm în acest tipar tragicomic, „operînd”, „aranjînd”, „rezolvînd” cele mai diverse probleme. Toţi trebuia să fim ingineri, mecanici, depanatori, sanitari, culegători de vie şi de corcoduşe, producători de vin şi de ţuică, instalatori, bucătari, tehnicieni ai grătarului şi artişti ai murăturilor, şoferi pe Dacia şi reparatori pe sub ea.
Cel puţin două imagini mi se par emblematice, din această perspectivă, pentru comunismul naţional. Mai întîi, cea a gospodarului ieşit duminica în faţa blocului (invariabil nebărbierit şi îmbrăcat fie într-un maieu alb mulat peste burtă şi pieptul păros, fie într-un combinezon soios), pentru a se vîrî sub maşina proprietate personală şi a meşteri la ea pe o durată nelimitată, spre disperarea copiilor ce jucau fotbal pe stradă. Iar apoi, imaginea instalatorului inevitabil băut, venit să-ţi rezolve pe bani grei o problemă extraordinar de dificilă, legată de un robinet. Evident, Românul priceput nu avea nevoie de vreun meşter pentru a-şi repara un robinet sau altul; şi atunci, profesionistu’ lu’ peşte îşi scotea pîrleala pe cei cîţiva nepricepuţi care-i mai rămăseseră. Prin ţeava de la baie sau de la bucătărie mi-a curs în creier, sub forma picăturii chinezeşti, întreaga splendoare fluidă a comunismului românesc, laolaltă cu „soluţiile” şi „strategiile” de supravieţuire.
Sînt, vai!, nepriceput… Mîinile mele sînt mai nemernice decît ale lui Lovinescu şi Călinescu la un loc: nu ştiu să repare robineţi, clanţe, yale, motoare, saboţi, tacheţi, băi de ulei, alte şi alte lucruri şi ansamble pe care mintea mea, în limitarea ei, nici măcar nu le poate imagina. Ce şcoli, biserici, conace şi cooperative? Eu nu sunt în stare să zugrăvesc baremi un perete ori să lipesc tapet pe doi. Calc pe parchet, dar nu l-am pus eu; intru în maşină, dar nu ca să meşteresc la ea.
Numai în situaţii de criză, pe insula lui Robinson Crusoe sau aiurea, trebuie să ne pricepem la toate pentru a putea supravieţui. Într-o lume civilizată, nu e totuşi obligaţia noastră să fim mai pricepuţi decît instalatorii la ţevi şi robinete.
Este meseria lor, aşa cum scrisul e meseria noastră.
