Carrousel
De fiecare dată cînd am avut ceva de scris, am cerut – rugător sau imperativ – linişte deplină în casă. Iar soţia, şi apoi soţia şi copiii mei mi-au oferit-o, în sute şi sute de săptămîni, în atîtea şi-atîtea week-end-uri. În loc să stau cu ai mei, eu scoteam ore întregi note din cărţi şi scriam, timp de alte ore, despre acele cărţi. Cărţile, da, sînt viaţa mea. Dar familia mea e familia mea şi este mai importantă decît o viaţă configurată bibliografic.
Ţin minte cum am rugat-o pe Iulia, abia născută, să nu plîngă, şi anume pînă pe 17 decembrie 2004, cînd îmi promisesem că o să-mi închei teza de doctorat. Culantă, fata mi-a mai dat o zi. Pe 18 decembrie a început să zbiere de se auzea în tot blocul, ca şi cum ar fi vrut să-mi arate că trebuie şi ea să-şi recupereze condiţia de nou-născut. În iunie 2011, aceeaşi Iulie a dat un examen foarte greu şi a reuşit să intre la „Goethe”; va fi din toamnă şcolăriţă. I-am promis că va vedea Disneyland-ul. Şi marţea care a trecut, la Paris, am fost cu toţii la Disneyland.
Fericirea fetei mele, a băiatului meu, a soţiei mele, această întreită fericire familială, a fost maximă. Toţi trei erau conştienţi că, aşa cum n-au avut de prea multe ori parte de ea, nu vor avea nici de acum încolo. Căci tati lucrează. Tati trebuie să citească. Tati trebuie să scrie. Tati e la o lansare. Tati e la o emisiune. Tati e la Facultate. Tati e la Editură. Tati e mai mereu absent, ori ocupat, ori cu gîndurile în altă parte decît partea familiei aflate în plen.
Dar cît de importantă e cariera profesională şi ce înseamnă succesul social pentru tati? Într-un carrousel de la Disneyland, în care Iulia, călare pe un cal auriu, întorcea capul spre frate-său, pentru ca Matei s-o fotografieze profi, tati a realizat într-o fracţiune de secundă că Nimic nu e mai important decît asta. Şi că această clipă de graţie trebuie reduplicată, multiplicată, închegată, transformată în firul şi-n axul vieţii lui.
M-am gîndit (nu doar atunci) la destui scriitori şi critici dintre cei pe care-i cunosc. Mulţi şi-au sacrificat fără ezitare familia, pentru a-şi urmări o ambiţie personală, o grandoare de uz propriu, o „vocaţie” împlinită numai şi numai prin excluderea celorlalţi. Cariera le-a fost valoarea supremă, scopul, criteriul decisiv în configurarea întregului cîmp interior. Pentru reuşita în carieră, se sacrifică orice. Şi mai grav decît să sacrifici ceva e să sacrifici pe cineva. Să ajung şi eu un astfel de exemplar amoral şi paranoic, cu ochii întorşi numai spre sine şi spre împlinirea unor vechi ambiţii? Un monument de vanitate şi un ins cu legăturile afective retezate?
Familia mea m-a înţeles îndeajuns, pînă acum. De-acum încolo, o să încerc eu să-i înţeleg pe cei care tot cer altora renunţări şi sacrificii, fără ca ei înşişi să renunţe la a mia parte dintr-un traseu pe cît de monstruos, pe atît de prostesc. Pentru că poţi recunoaşte un carierist de la prima vedere. Nu numai după comportamentul lui onctuos, dar şi după faptul că este singur în scenă. Pristanda e un familist. Caţavencu e însă un carierist. Mişcările lui de parvenire ar fi incomodate de braţele progeniturii, şi nici măcar Caragiale n-ar face o comedie din aşa ceva.
Dar acum, cînd căluţii aurii de la Disneyland aproape şi-au încheiat ultimul cerc, vine şi revanşa glorioasă a profesiunii. Familia deja ştie că, atunci cînd tati lucrează şi cere linişte în casă, e nu numai pentru el, ci şi pentru ei. Asta este în fond munca lui, iar sensul acestei munci nu e neapărat unul egolatru. Tot ceea ce poate da el mai bun pe lumea asta se va „vărsa” într-un nume pe care, la rîndul lor, îl poartă. Ca în puţine alte meserii, aici, în meseria scrisului, există o relaţie directă, aproape fizică, între lucrurile făcute şi numele celui care le face. Numele meu va fi construcţia mea de-o viaţă; şi va fi moştenirea pe care copiii mei o vor avea. Aş vrea tare mult să fie mîndri de el. Cam asta e ambiţia mea.
Descălecăm de pe înaripaţii strălucitori şi ieşim din Le Carrousel de Lancelot. Va urma parada personajelor lui Disney, într-o şerpuire printre mii şi mii de vizitatori ai parcului, înghesuiţi pe trotuare. Cîţiva oameni de ordine, în ţinute colorate, încearcă să disciplineze masa agitată de fani de toate vîrstele. N-aveţi voie decît pe trotuar, vă rugăm, un metru înapoi. Da, e valabil şi pentru dumneavoastră, stimată doamnă...
Iulia, viitoarea noastră şcolăriţă, este puţin mai în faţă, mai aproape de cursul evenimentelor. Între noi şi ea se află o franţuzoaică deloc, dar deloc amabilă, agasată de această familie din micul Paris care se tot reuneşte în cel mare. Căci Iulia, din două-n două minute, se întoarce spre noi şi, pe lîngă şoldul franţuzoaicei iritate, ne transmite ce vedetă a mai văzut la defilare. Ursul Baloo. Mica Sirenă. Chip şi Dale. Alice. Răsuflu uşurat: deci fata mea a văzut toate aceste filme, toate minunăţiile astea de desene animate. Dar eu, unde eram eu la prima ei întîlnire cu Mica Sirenă?
Probabil că scriam.
