Online
Fiind un copil care a crescut printre cărţi (biblioteca lui Valeriu Cristea mi se părea – şi s-a dovedit – inepuizabilă), am iubit parcă dintotdeauna cărţile. Mă revoltam de-a binelea cînd un amic îmi arăta cum citeşte: îndoind colţurile paginilor, ca „să pună semn”, ori trăgînd pe două jumătăţi de cartea groasă pînă îi frîngea cotorul, ca „să stea ca lumea”. Mai tîrziu, am făcut şi eu semne pe cărţile citite: dar numai cu creionul cu mină de 0.5, în nici un caz cu pixul care lasă pastă şi murdăreşte şi pagina din oglindă. N-am mers pînă la a înveli cartea citită în hîrtia aceea mov cu care bunicii mei protejau inclusiv coperţile. Procedura mi se părea bătrînească şi pe alăturea cu sensul cărţii. O carte există ca să-i vezi coperta, cu numele autorului şi titlul; şi pentru ca, dînd coperta şi pagina de gardă, să te scufunzi în lumea ei. Între un volum ce pare neatins de mîinile cititorului şi un altul pe care se văd, concret, urmele lecturii făcute, prefer volumul „amestecat” cu lectorul său.
Mai tîrziu, am descoperit revistele; şi a fost şansa generaţiei mele să prindem, de la 15-16 ani încolo, explozia presei tipărite din anii ’90. Presa liberă sau aşa-zis „liberă” (cîte controverse au fost pe tema afilierii unor gazete!), devorată în sute de mii de exemplare zilnic de un public căruia nu-i venea să creadă că nu mai citeşte Scînteia. Cînd văd cum se subţiază, auto-diminuează şi tabloidizează ziarele româneşti în prezent, îmi vine să cred că ele plătesc, simbolic, pentru tirajele uluitoare şi conţinutul lor incredibil din primul deceniu postrevoluţionar. După ce au oferit totul publicului, acesta nu mai aşteaptă decît cancan între două staţii de metrou...
Mai întîi cu pasiune, apoi în virtutea obişnuinţei, am păstrat şi am stocat toate publicaţiile la care am colaborat. Le-am pus pe căprării, în nişte cutii speciale. O dată umplută cutia, i se lipea o etichetă cu anii care-i încăpuseră înăuntru, şi se punea capacul deasupra; iar apoi deschideam o altă cutie, pentru alte colaborări la aceeaşi revistă. Şi tot aşa. Am în subsol vreo opt cutii, care dau samă despre munca mea în vreo cinşpe ani. E o arhivă, da. Însă una mai degrabă sentimentală. Uneori, mă duc şi deschid cîte o cutie, scot două-trei numere din revistă şi mă uit, nostalgic, peste ele.
Dar cîţi mai pot face acest lucru, fără sentimentalism, exclusiv din dorinţa de a se informa? Cîţi cititori concreţi (nu setaţi după modelul cercetătorului ideal) pot ajunge la un text publicat de autorul X în revista Y la data de...? Şi, pe de altă parte, cîţi cititori pot parcurge în timp real un articol pe care eu îl scriu acum (3 septembrie 2011), aici (Palaiseau, Paris), pentru revista Dilema veche?
De la cărţile învelite în hîrtie mov, pentru a nu li se păta coperta, la regimul online de astăzi, e o distanţă lungă. Dar o distanţă pe care oricine poate s-o parcurgă. Chiar trebuie să alegem între ele, între tipar şi online, între bibliotecă şi internet, între cutiile din subsolul meu, pe care le deschid numai eu, şi vizualizările unor cititori necunoscuţi (dar atît de concreţi) de sub textele recente? Tiparul şi internetul sînt complementare şi convergente. Tiparul poate ceea ce nu poate internetul (senzaţia fizică a lecturii, intimitatea cu cartea-obiect şi cu revista foşnitoare, depozitarea în biblioteca personală, ştergerea ritualică de praf); iar internetul poate ceea ce nu poate tiparul.
Niciodată n-am ştiut, de pildă, care articole dintr-o revistă atrag mai mulţi cititori şi care interesează mai puţin. Acum ştiu, cu exactitate, cîţi vizitatori unici are fiecare text al meu; şi-mi pot da seama, în plus, ce scriitori îi atrag mai mult: Groşan (vreo 3600 de vizualizări), Paleologu (vreo 3000)...
Urăsc greşelile de tipar; şi să dai o erată la o săptămînă după o gogomănie apărută mi se pare inutil. Cititorul, după ce te-a crezut tîmpit în urmă cu o săptămînă, tocmai acum, la data marii reparaţii, n-a cumpărat revista. În online, această problemă dispare. E o greşeală, o poţi corecta. Acum, imediat, nu peste şapte zile.
Sînt de tot hazul, apoi, comentariile cititorilor. Săptămînal, un erudit „Musofilos” revendicat de la Ţiganiada mă ia peste picior, glosînd subtil şi cu o ironie de cea mai bună calitate asupra neîmplinirilor mele critice. Sigur că e o excepţie; alteori pe net sînt tratat mai grobian de autori pe care i-am „nedreptăţit”, şi care mă înjură sub diferite nickname-uri. Dar ideea e că aceşti cititori există şi pot fi văzuţi în chiar manifestările lor.
Nici un text publicat în această rubrică nu mai pot să-l pierd. E stocat, o dată, în computerul meu. E arhivat, în al doilea rînd, pe site-ul Dilema veche. Şi e, în al treilea rînd, parte din arhiva unui site (pe care mi l-a făcut Victor Jalbă) cu toate colaborările mele şi cu toţi autorii despre care am scris.
Online.
Erată. O regretabilă eroare de culegere a făcut ca în textul intitulat Online, în loc de „subţiază”, să apară „subţiară”. Am făcut îndreptarea cuvenită.
