Cea mai frumoasă gară din lume

Cînd, în genere, vorbim despre comparaţii, gîndul ne fuge imediat la bine cunoscutele figuri de stil învăţate în primii ani de şcoală.

Rămîne o plăcere să ai de-a face cu aceste figuri mult mai prietenoase decît metaforele; şi mai uşor recognoscibile de către oricine. Sînt parcă de ajuns un ca, un cum, un precum, pentru ca termenul abstract să fie translat în zona concretului, cel concret, invers, în sfera abstractului, şi o expresivitate adăugată să lumineze faţa cititorului grămătic.
Literatura a utilizat abundent comparaţia; şi utilizînd-o, şi-a oferit adesea un spor de literaritate. Cînd limbajul devine prea tocit, uzat, folosit de prea multe ori în acelaşi fel şi în acelaşi sens, o comparaţie reuşită este nu atît cea care „înfrumuseţează” şi „poetizează” textul; ci dimpotrivă, cea care îl rupe într-un punct de tensiune acumulată progresiv. În ce are mai bun şi mai adînc, comparaţia figurativă este, pentru mine, de ordinul dislocării. Ea îţi face o ruptură, nu îţi pune cu mîna un ornament.

Comparaţia ca... comparaţia. Dar compararea? „După o matură chibzuinţă”, am ajuns să o consider unul dintre actele fundamentale ale mişcărilor noastre interioare şi exterioare; şi un subiect atît de consistent şi de generos, încît, practic, nu poate fi niciodată epuizat. Comparăm mereu, chiar fără să vrem, înlăuntrul şi în afara paginilor de literatură.

Să dau un exemplu, aşa zicînd, turistic. Cu ani în urmă, am făcut prima călătorie la Viena cu un tren pornind din Budapesta. Budapesta e deosebit de frumoasă şi Viena la fel; dar nu între ele vreau să fac o comparaţie. Cum să compari o minune de oraş cu altă minune de oraş? Atunci cînd sînt, minunile nu sînt niciodată pe acelaşi culoar.

Dar cele două gări prin care am trecut, una budapestană, alta vieneză, pot fi comparate. Şi după ce plecasem cu trenul de la Budapesta, cînd am ajuns şi am călcat pe peronul gării din Viena, aceasta mi s-a părut cea mai frumoasă gară din lume. Din lumea văzută de mine. Vreo doi ani, le-am vorbit cu entuziasm prietenilor despre minunăţia de gară austriacă, unde se vedea, de la mare distanţă, o firmă cu TAXI şi unde maşinile stăteau aliniate ca la raport, aşteptîndu-şi solicitanţii. Pentru mine, pentru noi, era culmea civilizaţiei. Dacă nu s-a înţeles de ce, e suficient să ne gîndim numai puţin la Gara de Nord.

După un timp însă, am călătorit, tot cu trenul, spre München; şi cînd am ajuns în gara müncheneză, am crezut că – vorba ţăranului predist despre girafă – aşa ceva nu există. O farmacie ni s-ar părea dezorganizată şi murdară, dacă am compara-o cu gara aceea din München. Nimerisem, acolo, în paradisul curăţeniei, al confortului şi-al tehnologiei: şi cînd călătorii coborau din trenuri silenţioase în trei secunde, rulîndu-şi schiurile pe peroane cu uşurinţa cu care noi împingem cărucioarele la shopping, turiştii est-europeni făceau ochii mari. Nu mai văzuseră aşa ceva. Gara din München deveni pentru ei cea mai frumoasă gară din lume.

Dar cea din Viena? N-ar mai fi trebuit să ne întoarcem acolo. Rareori, cînd am revizitat un loc, a doua impresie a fost mai bună decît prima. Şi totuşi, am ajuns iarăşi cu trenul în gara care ne fermecase cu ani în urmă. Am văzut din nou, de la distanţă, firma pe care scria, mare, TAXI, şi apoi maşinile aliniate în aşteptarea clienţilor. Gara nu se schimbase deloc: era exact la fel ca la prima noastră întîlnire. Însă, pe lîngă cea din München, avea un aer modest şi (mai rău) un iz provincial. Acum ne părea un fel de haltă. „Decăzuse” dintr-odată – pentru că vrem-nu vrem facem comparaţii, şi comparaţia îi era net defavorabilă.

Cu cît citeşti mai multe cărţi, cu cît baţi muzeele, cu cît întîlneşti mai mulţi şi mai diferiţi oameni, cu cît scanezi locuri de aproape şi de departe, cu cît, scriind, vezi ce-au mai scris şi alţii, cu atît comparatio îţi desenează particularităţile fiecăruia şi locul tău în sistem. Desenul se face de la sine. Vei intra exact în raftul şi subcategoria în care, de fapt, eşti.

Mişcarea inversă, a izolării vanitoase, îţi va crea o realitate paralelă, în care te vei simţi extraordinar de bine în interiorul unei iluzii (unei minciuni) autoconstruite. Cultura noastră geme de genii neînţelese, de artişti cărora nimeni nu are a le da lecţii, de scriitori care ar merita mîine Nobelul, dacă Nobelul nu s-ar da, domnilor, ştim noi cum...

Comparaţia, ca figură poetică, oricît de curajos şi de expresiv ar fi autorul care o foloseşte, păstrează în ea ceva artificial la modul retoric. Pînă la urmă îi vezi cusăturile. Compararea în schimb, actul însuşi al comparării, dă ponderea cuvenită lucrurilor pe care ne place să ni le tot spunem despre noi, pentru a ne flata. Mai devreme sau mai tîrziu, compararea îl va aduce şi pe cel mai înflăcărat ins cu picioarele pe terenul realităţii, ajustîndu-i imaginea gonflată de sine prin raportare la tot ce-i iese în cale.

A fugi înseamnă a nu şti nimic, scrie undeva un critic incomparabil pe nume G. Călinescu.