Judecăţi (II)
E greu de spus cine este mai în măsură să judece compromisurile generaţiei precedente. Un component al acesteia? Sau un mai tînăr observator şi evaluator? În primul caz, există avantajul unei bune cunoaşteri a contextului, dar şi riscul unei pledoarii pro domo sua. O judecată negativă (ca şi una pozitivă) se răsfrînge într-un fel sau altul asupra celui ce o face. Îl atinge, dacă nu îl afectează. În al doilea caz, acest risc de implicare dispare, dar apare cel al inocenţei istorice. Judecăţile casante ale tînărului cad asupra unor oameni dintr-un timp pe care el nu l-a trăit. Perspectiva este comodă, prea comodă pentru a se putea pune bază pe ea. Ar trebui să aşteptăm punctul de vedere al generaţiei următoare pentru ca verdictele celei de azi să fie şi ele amendate?
Ruptura de sistem din decembrie 1989 conturează mai bine şi poziţiile generaţioniste, şi justificările lor. Incriminările au avut în anii ’90 un sens, aş spune, natural: dinspre tinerii „puri” înspre maturii şi vîrstnicii consideraţi expiraţi odată cu comunismul pe care l-ar fi reprezentat. S-a vorbit foarte mult despre compromisurile marilor noştri scriitori, puse în balanţă cu martirajul unor figuri izolate în ansamblul breslei.
În ultimii ani, însă, această temă a „colaboraţionismului” a fost mai puţin frecventată. Poate şi pentru că, prin maturizarea generaţiei tinere de scriitori şi critici, subiectele atinse şi temele dezbătute au început să fie altele.
Rămîne însă o verigă tare, care ne leagă de lumea socialismului real şi ne face să ne punem nouă înşine întrebări incomode: ce am fi făcut în situaţia respectivă? cum m-aş fi comportat în faţa anchetatorilor? cît şi cum am fi rezistat presiunii, şantajului, suferinţelor fizice?
Prin acest tip de întrebări, adresate nu altora, ci eului nostru profund, începem să înţelegem mai bine încercările prin care au trecut generaţiile anterioare, în patru decenii de totalitarism. Respirăm uşuraţi cînd ne uităm în jur şi tragem în piept aerul libertăţii de azi; după care... cădem pe gînduri. Mai întîi că n-avem nici un merit pentru această inserare într-o epocă democratică: ea a venit fără contribuţia noastră. Iar apoi, realizăm că n-avem nici o scuză pentru eventualele noastre sincope morale.
Un tînăr din anii ’50 era prins într-un mecanism implacabil, descris, de pildă, de Ion D. Sîrbu într-unele din cele mai bune povestiri ale lui. Opţiunile sale erau limitate; şi, oricît curaj ar fi dovedit, acţiunile lui eroice ar fi avut repercusiuni asupra familiei, prietenilor, oamenilor apropiaţi. Regimul se baza pe asta. Nu e o circumstanţă pentru laşitate, promiscuitate morală şi colaboraţionism real; dar este o sumară descriere a situaţiei de fapt. În România de astăzi, situaţia de fapt e alta. Mecanismul implacabil a dispărut; şi, nemaitrăind într-un regim totalitar, presiunea pusă de sus în jos pe noi nu mai există. Sîntem liberi să spunem şi să scriem ce vrem; să adoptăm un anumit comportament şi o conduită personală; să ne asociem după afinităţi şi să ne despărţim după principii.
În acest ocean de liberpansism, avem o singură – dar mare – problemă: nu mai avem pe cine da vina. Au dispărut din cadru Miliţianul şi Securistul, Activistul: acel „Tovarăş” generic care, precum în Adio, Europa!, se ipostazia după cercurile de autoritate şi control ale Înaltei Porţi. Atmosfera de coşmar bine regizat pe care ştiau s-o întreţină responsabilii cu siguranţa lagărului socialist a fost înlocuită printr-una a maximei permisivităţi. Regimul s-a văzut substituit prin Sistem – iar Sistemul îngăduie cele mai deşucheate postùri, într-un soi de Hyde Park generalizat.
Or, exact în acest mediu atît de tolerant, în care se poate spune tot ceea ce s-a tăcut, îndelung, înainte de 1990, responsabilitatea individuală creşte exponenţial. Libertatea deplină prezintă acest mic inconvenient, care o face greu de gestionat: pentru vorbele şi faptele noastre, singurii responsabili sîntem noi. Pentru minciuni, calomnii, complicităţi promiscue, turnătorii, linguşiri ale puternicilor zilei, insanităţi tipărite ori online, acte de şantaj (toate, la diateza activă) şi, respectiv, pentru laşităţi, compromisuri, mărunta frică de a-ţi contrazice şeful, mularea cuminte pe un ordin, o comandă, un ucaz (la diateza pasivă) – vina nu mai poate fi transferată asupra Regimului. Marja de manevră autojustificatoare este extrem de redusă pentru generaţia tînără de astăzi. Costul individual al libertăţii e mai greu de plătit.
Pentru a strînge firele acestei discuţii: nu pot să-l judec, fără nuanţe, pe intelectualul român care în anii totalitarismului comunist a făcut gesturi care nu-mi plac. Judecata va fi contextualizată şi particularizată la maximum. Cîte personaje, atîtea cazuri; şi cîte cazuri, atîtea judecăţi.
În schimb, judecata îşi capătă o ameninţătoare majusculă atunci cînd sînt în chestie ticăloşii făcute voit, în deplină libertate. Autorul, autorii lor nu se mai pot justifica nici prin Dej, nici prin Ceauşescu.
Fotografie de Viorel Ilişoi
