Cap de familie

Interpretarea-standard, în anii ’80, a primului volum din Moromeţii lui Preda se construia în jurul lui Ilie Moromete, ţăranul „filozof”. Acesta, spre deosebire de Bălosu cel interesat de valorile materiale, era o natură contemplativă. El stătea pe stănoagă şi fumul ţigării lui se ducea, încetişor, în sus, într-un timp care încă avea răbdare cu oamenii. Pînă la urmă protagonistul cel liniştit tăia salcîmul (axis mundi), fapt ce anunţa simbolic destrămarea lumii sale.

Era în această interpretare datorată criticii generaţiei ’60 o replică dată comentatorilor din epoca realismului socialist care discutau Moromeţii exclusiv în grila luptei de clasă. Pentru criticii anilor ’50, lumea ţărănească românească nu putea supravieţui, istoric. Nu se înţelegea prea bine dacă aceasta era vina clasei ţărăneşti sau, dimpotrivă, a epocii burghezo-moşiereşti în care era asuprită. Cert era că lumea lui Moromete se apropiase, cu ultimele pagini ale romanului apărut în 1955, de scadenţă şi că timpurile noi aveau să rezolve contradicţiile structurale ale trecutului împovărător. (Cît de frumos le-au rezolvat, s-a putut vedea în Moromeţii, II.)

Prins la mijloc între cele două interpretări, una ideologizată, alta estetizantă, marele personaj al lui Marin Preda nu se lasă explicat convingător prin nici una. Căci el nu este un exponent finalmente sancţionat al epocii burghezo-moşiereşti, după cum nu e un „filozof” rural interesat exclusiv de spectacolul pur al lumii.

El apare ca un cap de familie amestecată şi conflictuală şi îl vedem asaltat încă din debutul romanului de probleme pe care trebuie să le rezolve. El şi nu altcineva. El are de plătit fonciirea, de achitat rata anuală la Bancă, de returnat o datorie către Aristide; pe el îl preocupă taxele de internat ale lui Niculae. Pe el îl urăsc tot mai mult fiii din prima căsătorie; la el aleargă Catrina şi fetele „ei”, să le apere; spre el se îndreaptă rugăminţile fierbinţi ale mezinului studios.

„Leneşul” şi „individualistul” Ilie Moromete gîndeşte deci familial. Într-adevăr, trage chiulul la cîmp, dar îşi asumă un rol organizatoric-decizional ce poate fi devoalat nu numai pe versantul comic, ci şi pe cel dramatic al existenţei sale. Protagonistul nu este de unul singur (şi numai pentru el însuşi) în această lume cîtuşi de puţin idilică. În timp ce criticii marxişti condamnau epoca interbelică pentru presiunea capitalistă asupra „bietului” personaj, criticii estetizanţi din generaţia următoare vor dilua pînă la eliminare complexul socio-istoric, pentru a supracontura profilul moromeţian.

Eu cred însă că acest profil se conturează tocmai prin raportare la cotidianul atît de problematic al lui Moromete. Iar cotidianul său problematic noi l-am putut înţelege cu adevărat abia după 1990, cînd au reapărut în România condiţiile economiei de piaţă, fie ea şi originală. Şi cu cît descoperim elementele şi aspectele capitalismului, asumîndu-le, cu atît vom înţelege mai exact problemele lui Ilie Moromete; şi măreţia reală a personajului predist.

El nu devine un personaj memorabil fiindcă face glume, vorbeşte în doi peri, se tîrguieşte „comic” cu autorităţile şi comentează noutăţile din gazete în poiana lui Iocan. E un mare personaj pentru că face toate aceste lucruri în timp ce este înconjurat şi împovărat de probleme mari şi mici. Bucuria existenţei nu o are de la sine: şi-o creează, din mai nimic. Spectacolul naturii umane şi-l reproiectează fiind implicat, vai!, sută la sută.
 
Să nu uităm că Moromeţii e un roman realist. Extraordinar este, pentru mine, anume felul în care protagonistul, rămînînd în codul şi păienjenişul de determinări realiste, reuşeşte să suspende, pe anumite secvenţe, teribila presiune pusă pe umerii lui. Vedem de la început această presiune: „ameninţările mari se sfărîmau în puzderie de ameninţări mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic în spinare.” Şi o regăsim în finalul dramatic, în care protagonistul doborît la pămînt nu vrea, şi pace să îngenuncheze: „Înţelegea că se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse – timpul pe care îl crezuse răbdător şi lumea pe care o crezuse prietenă şi plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană (fîlfîirea înceată a ameninţărilor, întinderea lor de-a lungul anilor şi de aici credinţa în fărîmiţarea şi dispariţia lor) – iar lumea, trăind în orbire şi nepăsare, îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui. Stătea pe piatra de hotar cu capul în mîini şi încerca să dea de curgerea pînă mai ieri a gîndirii sale liniştite, îndîrjit şi hotărît să nu cruţe nimic pentru a o regăsi, simţind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul şi că moartea n-ar fi mai rea decît atît.”

Liniştea lui Moromete nu e un dat. Este ceva ce el construieşte şi apără întruna, în chiar focarul problemelor unei familii unde fiecare se gîndeşte la ale lui.

„Egoismul” moromeţian şi „contemplativul” ot Siliştea Gumeşti: două etichete fără prea mare legătură cu personajul nostru şi cu gîndirea lui îndîrjit-liniştită.