Pe drum

De la Bucureşti la Paris sînt vreo 2400 km de făcut cu maşina şi rulezi prin cinci ţări. Dar, retrospectiv privind lucrurile, nu atît numărul de kilometri contează, cît viteza cu care-i parcurgi. Vitezometrul şi kilometrajul îţi arată pînă la urmă totul: starea generală a drumurilor (autostrăzi, drumuri europene şi naţionale, făgaşe judeţene, pîrloage comunale), regulile specifice fiecărei zone comunitare şi gradul în care românul sau maghiarul, austriacul, neamţul ori francezul le respectă.

Bucureşti-Arad, 560 km, o zi întreagă de mers cu maşina. Plecaţi la 9.00 din Bucureşti, pe originala autostradă Bucureşti-Piteşti, pe care fiecare bandă din cele două prezintă denivelări „structurale”. Ai senzaţia că maşina e prea încărcată pe partea dreaptă. Aş! E banda întîi a autostrăzii Bucureşti-Piteşti. Treci dincolo: maşina se recalibrează, numai bine pentru iniţierea unui slalom uşor printre petice, mărcile distinctive ale benzii OK. Urmează reperele atît de cunoscute încît devin, cumva, necesare. Dealul Negru, cu vînzătorii de mititei dispuşi în linie de atac (dar cu mai puţini clienţi de data aceasta), apoi Valea Oltului, cu peisajul splendid din dreapta, cu atît mai comod de contemplat cu cît gropile sinistre din faţă se pot zări şi de la o sută de metri. De neuitat va rămîne trecerea noastră prin frumosul orăşel Sebeş, înecat de un parc de maşini obligate să circule pe un firicel de stradă. E poate modul românesc de-a înţelege dezvoltarea durabilă. Turistul trebuie ţinut cît mai mult în ograda ta, să se deprindă cu ospitalitatea naţională. E pus pe fugă; îl vom familiariza cu filozofia slow-motion. După prima zi de călătorie, la Arad, am căzut în paturi ca seceraţi.

Arad-Salzburg, 820 de kilometri, tot o zi de mers cu maşina. Dar după ce treci de graniţa cu Ungaria, totul devine cuantificabil şi banal. În afara unei staţionări de vreo jumătate de oră, într-o zonă în care se lucra la autostradă, lucrurile au decurs monoton şi previzibil, pe un traseu impecabil, pe lîngă un non-peisaj format din pustă, pustă şi pustă. A fost timpul marii recuperări: cu 130 la oră, am vîjîit prin dormitînda Ungarie, alături de o grămadă de români, bulgari şi alte naţionalităţi puse pe cucerirea Vestului. În Austria, viteza s-a păstrat, dar condiţiile s-au schimbat. Era ca şi cum am fi trecut, pe un joc de computer, de la un nivel la altul: într-un sistem mai complex, cerînd niveluri mai sofisticate de cunoaştere. Priveliştile, minunate, autostrăzile, zeiss, maşinile, puţine, tunelurile, neobişnuit de lungi şi uneori ramificate. Ştiam Austria de iarnă; cea de vară e la fel de frumoasă şi odihnitoare. Undeva lîngă Salzburg, după o cină stropită, din parte-mi, cu două beri din acelea, dormirăm ca-n Vîrsta de Aur.

Salzburg-Pont à Mousson, 690 de kilometri, a treia zi de mers non-stop. Marea provocare a acestui traseu (şi probabil a multor altora) rămîne Germania. Germania este neverosimilă şi la pas, şi pe roţi. Oamenii ăia lucrează continuu la autostrăzile lor, ceea ce nu împiedică în nici un fel traficul. Se merge pe vreo trei-patru benzi cu o viteză ameţitoare; şi se respectă, la milimetru, reguli nescrise, dar impregnate pe vecie în conştiinţa fiecăruia. Ai depăşit, revii imediat pe banda ta. Mergi „doar” cu 130? Mergi pe prima sau, cel mult, a doua bandă. A treia e destinată celor care chiar au treabă şi fîşîie într-o secundă pe lîngă tine. Al doilea fapt frapant pe teritoriul german: numărul de familii care pleacă, deodată, în vacanţă, cu biciclete instalate pe maşini sau la coada lor, şi după care îi poţi număra pe membrii familiei. Un om, o bicicletă. Două biciclete mari, una mijlocie şi una mică, asta înseamnă tatăl, mama şi doi copii. O mare de maşini în jurul nostru şi rîuri-rîuri de taţi, mame, băieţi şi fete curgînd spre delta neştiută a vacanţei lor. Sentimentul meu a fost că Europa are mare noroc, azi, cu această Germanie de bine, cu duduitul ei pozitiv.

Diferenţa faţă la douce France e spectaculoasă. Imediat ce treci graniţa, calitatea drumului şi a marcajelor scade cu două-trei trepte. Recazi, din utopia tehnologică şi din paradisul infrastructurii, în condiţia failibilă a omului care lucrează el cît lucrează la ceva, dar apoi se mai şi plictiseşte şi se-apucă să citească ziarul la bistro. Dar ce stil, ce clasă au francezii, faţă de serioşii şi pozitivii nemţi! Păi e suficient să spun că la Pont à Mousson am stat la un hotel dintr-un muzeu dintr-o veche abaţie şi că dimineaţa, spălîndu-mă pe dinţi, vedeam pe geam o statuie monumentală stînd cu spatele, ca să ne edificăm asupra specificului francez. Autostrăzi, viteză, depăşiri... Hai să mai şi uităm de chestiile astea, insipide în raport cu o conversaţie aleasă, un vin roşu sec şi o noapte petrecută printre tablouri şi statui.

Pont à Mousson-Palaiseau. Un fleac de 340 de kilometri, străbătuţi într-o dispoziţie melancolică şi pe un fundal pastoral. Asta cam pînă intri în Paris...

Parisul este însă altă poveste. Parisul e à nous deux.