Publizistik
Scrisul la gazetă nu are un nume prea bun pentru oamenii serioşi, extrem de serioşi, ai literelor noastre.
După cum nici reunirea cronicilor în volume nu e văzută decît ca o încercare de a-ţi gonfla bibliografic opera. Dacă, în al doilea caz, ar da să ţi se interzică trecerea de la foileton la panoramă, de la coloanele de revistă la paginile de carte, în primul eşti sincer compătimit pentru traseul invers. E trist, domnilor, că un scriitor sau un critic care ar trebui să-şi facă Opera (trilogiile! sintezele!) pierde vremea scriind la gazetă pentru un public mai larg. E un blestem naţional acesta: în locul marilor construcţii, preferăm fragmentul de scurtă respiraţie; în locul enciclopediilor, cultivăm portretul; în locul travaliului cu mii de fişe deodată, pe care să le exploatăm conştiincioşi, ne aplecăm asupra ultimului meci al prăpăditei noastre Naţionale fotbalistice.
„Să-i dăm, ceara mă-sii, un Eminescu!” cerea indimenticabilul Stănică Raţiu al lui G. Călinescu, adică al unuia dintre cei mai mari critici – şi totodată publicişti – ai noştri. În montajul ironic călinescian, Stănică Raţiu este vehicolul unui clişeu, un clişeu atît de uzat încît suculentul personaj îl recondiţiona, din interior, printr-o sudalmă patriotică. După cum bine se ştie, personajul e o lichea simpatică pînă la dovada contrarie, atunci cînd devine o lichea dickensiană. Însă prin replica lui favorită (la fel de cunoscută ca aceea a lui Pirgu cu Montaigne, care ar avea „părţile lui”), Călinescu taxează mai puţin personajul, cît clişeul pe care acesta îl subîntinde. E comic pînă la lacrimi să vezi cum tocmai o secătură ca Stănică Raţiu deplînge precaritatea construcţiei culturale naţionale...
Şi este la fel de comic, pentru mine, să listez dispreţul aprioric al unora pentru publicistică, adică pentru un domeniu în care s-au ilustrat Caragiale şi Eminescu, Arghezi şi Camil Petrescu, Lovinescu şi Călinescu, Preda, Cosaşu şi Ileana Mălăncioiu, Pleşu şi Dinescu, Agopian şi Răzvan Petrescu... De ce or fi pierdut vremea în Publizistik toţi aceşti oameni, poeţi, prozatori, dramaturgi, critici şi istorici literari sau de artă care aveau domeniul lor distinct de creaţie, ilustrîndu-l cu şi mai multă strălucire? De ce, adică, publicistica, în toate aceste cazuri, a dublat o poezie, o proză, un teatru, o activitate critică excepţională? Dacă pentru alţii publicistica este ceva cu semnul minus, eu mă întreb acum, la modul cel mai serios: ce are ea în plus faţă de poezie, proză, teatru, critică?
Are, în primul rînd, o sferă publică la care se raportează. Publică în sens cantitativ (mult mai mulţi cititori decît cei ai poeziei sau ai criticii, de pildă), dar publică şi în sensul problemelor şi preocupărilor generale. Poezia o scrii, esenţialmente, pentru tine şi pentru un cititor din viitor care va descoperi vitalitatea resursei tale artistice. Dar Eminescu scriind Glossă îmi pare cu totul altul decît acel Eminescu care voia să-i îndrepte pe contemporanii săi „rătăciţi” şi consuma atîta energie nervoasă şi expresivă cu problemele lor. Artistul autentic îşi este suficient sieşi. Publicistul adevărat schimbă această relaţie, intrînd decis şi adeseori memorabil în meleul preocupărilor publice. Naţionale, ca-n Caragiale...
Dacă timpul operei literare sau al sintezei critice este unul îngheţat sau suspendat într-o temă ori într-un subiect, ora publicisticii tale bate o dată cu ora zilei de azi. Bineînţeles că aduci în articolul tău flashback-uri şi inserturi memorialistice, referinţe diverse la autori şi cărţi, fapte şi situaţii din istoria socio-culturală; dar porneşti, în „atacul” publicistic, de la o chestiune de actualitate. Te raportezi aşadar nu numai la problemele altora, dar şi la prezentul tuturor. E ceea ce face jurnalistul profesionist, cum tu nu eşti şi n-ai vrut (sau n-ai putut) să fii niciodată. Eşti „doar” un publicist care, vrînd să respire şi alt aer decît cel al profesiunii sale, înalţă puţin capul de pe foaie şi se uită în jur. Ia să vedem, ce se întîmplă? Se întîmplă, s-a întîmplat ceva? Şi dacă da, eu aş avea ceva de spus pe tema asta?
Ritmul şi stilul publicistic diferă fundamental de cele ale creaţiei sau criticii literare. Se apropie mai mult de ale cronicii literare săptămînale, făcută de asemenea în regim de deadline apropiat. Dar Publizistik este totuşi altceva: ceva de sine stătător, ceva ce nu seamănă cu nimic. Aici, numai aici, poţi să fii şi serios, şi ironic, şi patetic, şi cu haz pur şi simplu (dacă ai haz; altfel e mai greu...). Aici poţi să schimbi registrele în viteza pe care ţi-o alegi, cu alternări, mixări, prelucrări. Aici ai toată libertatea din lumea scrisului, condensată într-un număr fix de semne ce pot fi montate oricum, pe orice temă, în orice registru, cu dublă, chiar triplă intenţionalitate. Numai previzibil, flasc, moralizator şi plicticos să nu fii.
Căci autorii noştri „neînţeleşi” sînt de regulă comici; dar un publicist necitit de nimeni e chiar un personaj tragic.
