Tangenţiale cu Mircea Iorgulescu

Spre deosebire de cîţiva cronicari literari care îşi distribuie periodic textele între coperţi de carte, după un vechi şi sănătos principiu (o cronică apărută în revistă va fi citită într-o emisiune la Radio, ca medalion, apoi introdusă într-un volum, iar la sfîrşit, într-o impunătoare sinteză), Mircea Iorgulescu a înfăţişat într-un volum ca Tangenţiale, pe lîngă cunoscutul său profil combativ, o materie bine organizată pe axa unui criteriu.
 
Sînt reunite aici analize de dimensiuni variabile, de la simpla recenzie la studiul în toată regula, dedicate unor cărţi de critică şi istorie literară, memorialistică şi publicistică accentuat confesivă. Poezia şi proza lipsesc, de asemenea teatrul: literatura artistică adică, „pură” în sensul ficţionalităţii. Nu că problemele urmărite de autor nu s-ar regăsi în interiorul unor astfel de opere, şi că o analiză atentă nu le-ar putea decupa explicativ; dar Mircea Iorgulescu a preferat în cazul de faţă să disece metaliteratura, ceea ce se scrie – şi se trăieşte – pe marginea cărţilor.
 
În cele mai bune pagini ale sale, critica pe care o întreprinde Iorgulescu nici nu este una propriu-zis literară, ci culturală în sens larg, angajînd competenţe diverse: în sfera istoriei, psihologiei, sociologiei, politologiei. Mai mult decît atît, în ambele secţiuni ale volumului respectiv apare o problematică fierbinte, deopotrivă actuală şi spinoasă: o sumă de teme delicate, aproape tabu, pe care alţi critici le ocolesc cu prudenţă.

„Tangenţiale” este, atunci, o frumoasă figură de stil, oarecum improprie dacă o raportăm la conţinutul volumului şi la maniera de lucru a autorului. Căci Mircea Iorgulescu a mers drept la ţintă, abordînd frontal o tematică dificilă: legionarism, antisemitism, colaboraţionism, poliţism ideologic, revizuiri post-revoluţionare... Această vastă operaţiune de limpezire în cîmpul ideilor e derulată prin cîteva minuţioase studii de caz, sprijinite pe raţionalism critic, bun gust literar şi variate cunoştinţe transdisciplinare. Nu mai puţin, pe o franţuzească ironie.

Vîrful valoric e reprezentat, indiscutabil, de întinsa analiză a cărţii publicate de Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme. Et pour cause! În opul editat la PUF şi tradus ulterior în româneşte, am putut vedea – la plural – o culme a distorsionării critice. Cu pretenţii şi aparenţe de studiu ştiinţific, volumul „cercetătoarei” cercetate de Mircea Iorgulescu era de fapt un rechizitoriu construit pe o teză aberantă. În conformitate cu aceasta, Cioran şi Eliade ar fi fost antisemiţi şi legionari/ legionaroizi de la începutul activităţii lor, în România interbelică, şi pînă la moarte, toată opera fiindu-le impregnată de antisemitism şi fascism. Iar culpa lui Ionesco (fiindcă trebuia să aibă şi el una) era aceea de nu-i fi denunţat public pe cei doi, continuînd să întreţină relaţii de prietenie cu nişte foşti, dar forever green, fascişti.

Pentru a demonstra validitatea acestei pseudo-teorii, Alexandra Laignel-Lavastine n-a ezitat să folosească, pe scară largă şi de fiecare dată cînd necesităţile rechizitoriului o impuneau, diverse procedee maloneste: deturnări de date şi sensuri, extrapolări abuzive şi convenabile extrageri din context, intervenţii abuzive pe texte tipărite şi modificări oportune de citate, totul în spiritul unui biografism instrumentat ideologic. Numai că această dirijată discreditare devine, pe măsura derulării ei, o autodiscreditare. Urmărind „liniile pur şi simplu scandaloase” ale acestei cărţi, Mircea Iorgulescu se arăta siderat de felul în care trei mari intelectuali erau tîrîţi într-o boxă de tribunal de către o procuroare improvizată. Care se mai şi întreba, pasînd cititorului francez răspunderea interogaţiei şi a răspunsului, dacă nu cumva cărţile lui Eliade şi Cioran ar trebui arse!

E limpede că s-a exercitat aici şi presiunea unei teme sensibile. Criticul nostru o numeşte cu aceeaşi sagacitate: „Specifică realismului socialist era tirania temei: nu avea importanţă dacă o carte era bună, mediocră ori proastă, importantă era «tema». Despre o carte slabă, dar care avea o «temă importantă», era imposibil, de fapt interzis, să se spună că este... slabă, ea era apărată, protejată, înnobilată, chiar, de importanţa temei! Se întîmplă exact la fel cu «studiul» Alexandrei Laignel-Lavastine. O carte slabă, făcută să producă zgomot, o carte în care sînt folosite procedee incorecte.”. Ar mai fi de adăugat o singură frază a lui Iorgulescu, încheind şi clasînd cazul: „Cînd un autor atinge asemenea culmi ale deturnării citatelor, nu-l mai crezi nici dacă afirmă că Parisul e capitala Franţei”.

Dintre cele două laturi ale criticii literare, penalizatoare şi constructivă, Mircea Iorgulescu a preferat-o vădit pe cea dintîi. Tangente la valoarea estetică, comentariile lui din coloanele publicaţiilor sau din paginile de carte au ales aproape întotdeauna impactul direct: şi cu problemele, şi cu „problemele”.