Mihai Şora: schiţă de portret

Primul lucru pe care îl observi la Mihai Şora este liniştea: o linişte interioară asociată, comportamental, cu gesturi calme, cumpănite, atent coregrafiate într-o „simplitate” îndelung lucrată. Zgomotul din jur, stridenţele fonice şi vizuale, bazarul oriental, hărmălaia postrevoluţionară ajung, acolo unde e Şora, filtrate, sublimate, curăţate de zgură. Şi atunci cînd vorbeşte, şi atunci cînd tace, filozoful acesta are darul de a domestici realitatea exterioară, punîndu-i fragmentele şi culorile în armonie.

El e un reper de echilibru într-o societate care, scoasă din chingi în 1989, face eforturi să se reconstruiască; şi, într-un cerc mai larg, este un gînditor într-o lume ce se schimbă spectaculos de la un deceniu la altul, de la un an la altul, de la o săptămînă la alta.

Nimic, însă, nu pare să-l ia prin surprindere pe Mihai Şora. Nu doar că el a văzut multe; dar vrea să vadă, încă, multe altele. Căci a doua însuşire asumată intim şi devenită una cu subiectul cunoscător este curiozitatea. Cărturarul a găsit un mod unic de a armoniza cititul cărţilor cu lectura oamenilor şi a faptelor. Biblioteca şi Lumea, textul şi omenescul, sînt procesate, la modul interogativ şi reflexiv, cu un interes niciodată tocit, mereu proaspăt şi viu. Şora este un bătrîn tînăr şi un înţelept care ştie savoarea ascuţită a „naivităţii”. Atenţia, interesul, curiozitatea pură îl duc spre tot ceea ce se întîmplă şi aşteaptă, de la el, un sens unificator.

Am citat de mai multe ori unor studenţi iubitori de literatură vorba memorabilă a lui Şora, întrebat o dată, de asistentul care eram, cum să explic mai bine diferenţa fundamentală dintre Mozart şi manele, dintre Shakespeare şi cutare autor negustor contemporan de nimicuri colorate. M-a ascultat cu atenţie, a gustat înflăcărarea mea, şi mi-a răspuns scurt: „ Le putem spune aşa. Shakespeare poate integra manelele, dar manelele nu-l pot integra pe Shakespeare.” Se putea da un răspuns mai bun? Greu de crezut.

Mihai Şora este unul dintre puţinii gînditori români care, avînd un proiect, îl deschid spre tot ceea ce îl poate reformula şi îmbunătăţi. Amploarea şi dificultatea progresivă a proiectului nu-l sperie; iar durata lungă în care el se înscrie (şi care, de asemenea, contrastează cu timpii scurţi şi gîfîiţi ai altora) oferă garanţii în afara generaţiilor. Scrisul lui Şora este impregnat de prezent şi totodată profund atemporal. E individual şi în acelaşi timp un bun social. Acoperă cu răbdare toate nivelurile, pînă la cel macro. Citindu-l, capeţi răspuns la întrebările de azi şi îţi articulezi mai bine interogaţiile de mîine. Iar „adevărurile” de ieri îşi capătă ghilimelele cuvenite.

Deschiderea filozofului spre ceilalţi ar putea fi o poză: şi aşa şi este, la spirite cu oroarea vulgului şi cu seducţia propriei măreţii. La Mihai Şora, această deschidere este o axă: a scrisului şi a vieţii sale „obişnuite”, deopotrivă. Biblioteca ideală imaginată de cărturar este o bibliotecă pentru toţi – şi nu e o simplă coincidenţă că Şora a făcut programul unei colecţii cu acest nume ce a hrănit, intelectual, generaţii şi generaţii de cititori.

Citindu-l şi văzîndu-l pe Mihai Şora, ascultîndu-l cu atenţie chiar şi atunci cînd tace, bucurîndu-te, pur şi simplu, că un asemenea om există, îţi vine să iei istoria filozofiei şi s-o răstorni revoluţionar.
Filozoful nu mai trebuie alungat din Cetate.

Fotografie de Luiza Palanciuc