44 de lei

„În primele zile din septembrie, nu mă mai gîndeam decît cum să scap. (…) Cu o seară înainte de ziua fatală, mi-am pus în buzunarul pantalonilor o cutie de chibrituri, un amnar şi iască, după care mi-am aşezat la îndemînă primii mei bocanci; nişte bocanci grei, solizi, negri, cumpăraţi de tata în vederea saltului meu la oraş şi pe care, pînă atunci, nu avusesem permisiunea să-i port, ca să-i am noi pe străzile Bucureştiului. Intenţionam să mă scol devreme, în zori, dar, din pricina emoţiei, am adormit mult după miezul nopţii. Mă foiam în pat, aşteptînd să aţipească tata. În copilărie, vorbeam în somn şi-mi era groază să nu mă trădez cumva. M-am trezit, de aceea, abia cînd la poartă s-a auzit claxonul maşinii, venită înainte de ora stabilită. Mi-am încălţat repede bocancii, nebănuind că ei vor atîrna greu, hotărîtor, în soarta mea. Era prima oară că nu aveam opinci în picioare, bocancii mă încurcau la mers şi, din pricina lor, m-am împiedicat cînd am vrut să sar gardul din capătul grădinii. De ajuns ca tata, care venise după mine, să se apropie şi, în timp ce escaladam gardul, să facă singurul lucru la care nu mă aşteptam. Spre marea mea uimire, l-am auzit zicînd că-mi dă 44 de lei dacă plec. De ce tocmai «44»? Niciodată nu m-am lămurit. Poate, a fost o simplă întîmplare, prima cifră care i-a trecut tatei prin cap. Ceea ce mă tulbură, însă, este o coincidenţă. «44 de ani» i-a prezis o ghicitoare mamei că voi trăi. Descumpănit, am rămas pe ultima scîndură a gardului, între două destine aş zice azi.”

Un fragment confesiv din volumul lui Octavian Paler Deşertul pentru totdeauna. Cartea e scrisă pe cîteva paliere, fiecare cu dimensiunea (temporală şi morală) specifică. Un prim nivel este cel dureros-existenţial: scriitorul, care suferise un infarct, vorbea la timpul prezent despre boala şi starea lui, consemnîndu-le în notaţii mai lapidare. În acest plan se va deschide însă o trapă salvatoare, şi anume „fuga” în trecut, prin rememorarea unor secvenţe biografice. Tonalitatea scriitorului se modifică, devenind acum mai caldă şi mai participativă. În fine, în structura diaristică ori memorialistică a cărţii e cuprinsă şi o parabolă – autorul avînd o preferinţă marcată pentru acest tip de încifrare.

Substituirea planurilor e ingenioasă, însă cel mai consistent şi mai pregnant dintre ele se dovedeşte acela al întoarcerii în memorie, cu mersul de rac pe urmele propriei vieţi. Evocarea trecutului „umil”, acela din satul Lisa şi din Bucureştii anilor 1937-1944, e cu atît mai expresivă cu cît, făcută din perspectiva unui om pe deplin realizat, a unui scriitor reputat, omologat ca atare, beneficiază de un savuros contrast.

Autorul încearcă şi reuşeşte să-şi privească satul natal cu ochi limpezi, fără lacrima emoţiei şi aburul nostalgiei, dar şi fără acea satisfacţie cam joasă a celui care s-a ridicat deasupra lumii lui. La egală distanţă de sentimentalismul lacrimogen şi parvenitismul triumfător, scriitorul reconstituie cît mai minuţios universul în care a deschis ochii, recompunînd, totodată, starea de spirit a copilului ce-i poartă numele. Un copil obişnuit, un băiat care, ca toţi băieţii din Lisa, ar trebui să asigure viitorul familiei, muncind să ţină casa, arătîndu-se un gospodar în a cărui curte „nu va creşte iarba”. Însă ambiţia tatălui este să-l dea pe băiat la liceu; şi el o va convinge pe mamă (ca altădată Smaranda pe Ştefan a Petrei) cu argumentul, strălucitor, al odăjdiilor preoţeşti.

Băiatul cloceşte diferite metode de evadare din proiectul tatălui, una mai absurd-romanţioasă decît alta. Se gîndeşte, mai întîi, să-şi taie un deget, pentru a fi internat în spitalul din Făgăraş. După care îi vine o idee şi mai „bună”: să fugă pur şi simplu de acasă în dimineaţa zilei fatale.

La antipodul lui Nicolae Moromete, pentru care şcoala era visul cel mai scump, alternativa la Bisisica, oaia infernală, la mărăcinii cîmpului, ghionturile fraţilor mai mari şi tot restul, personajul lui Octavian Paler ar face orice ca să rămînă în Lisa şi să păzească, în continuare, vacile pe Calea Secii. Este lumea lui, şi nu vrea să o părăsească. Scena cu băiatul cocoţat pe gard şi tatăl negociindu-i negustoreşte destinul e memorabilă. Împiedicat în propriile încălţări (bocancii cei noi, care parcă vor să-l ducă înspre oraş cu tot dinadinsul), eroul cu ghilimele se vede ajuns din urmă de părintele vigilent – care, cu o inspiraţie de moment, dar şi de zile mari, îi lansează o ofertă enigmatică şi irezistibilă. Îi dă 44 de lei dacă pleacă la liceu!...

„De ce tocmai «44»?” Nici copilul, nici scriitorul care va deveni nu sînt în stare să ghicească. Se pot găsi coincidenţe tulburătoare sau poate fi o cifră spusă la întîmplare. Cert este că fugarul ezită, se gîndeşte (puţin sau mult, nu mai ştim) şi, finalmente, acceptă „tranzacţia”. Aşa a fost să fie. Octavian Paler, fiul lui Alexandru şi al Anei Paler, născut în comuna Lisa, judeţul Braşov, a mers în toamna lui 1937 la liceul „Spiru Haret” din Bucureşti.