Ora de română

Una dintre cele mai frumoase proze din cîte am citit ever este Marea amărăciune de Ioan Groşan. Să vedem un fragment, cu o oră de şcoală a profesorului tînăr şi îndrăgostit: „Calm, calm, fii calm, îşi spuse într-una din zilele următoare plimbîndu-se printre bănci, printre elevii aplecaţi peste caiete, peste schemele lecţiilor de recapitulare trimestrială, calm, mult calm, repeta în gînd, dictînd apoi cu glas sonor, cadenţat de ritmurile propriilor paşi, fraza de acum un an, de acum doi ani despre sentimentul patriotic în operele literare şi descoperind uimit, atras, amănunte care niciodată nu-i reţinuseră atenţia, puful auriu de pe gîtul unei eleve, pata de cerneală ca o amprentă de pe cordeluţa alteia, forma ciudată a statului Madagascar, colivia pionierească stingheră, aproape putrezită, atîrnînd în plopul din faţa ferestrei. (...) Să i se arate lui o fiinţă care iubeşte şi nu-i pasă de asta. Care nu se teme şi nu se uită cu privirea aceea îngenuncheată, bovină; care să poată ieşi şi să se ducă nu mult, cîţiva metri mai încolo, să se privească şi să spună «da, domnule, uite-mă cum mă mişc şi vorbesc, cum m-am oprit lîngă dolofana asta care face literele ca nişte mărgeluţe, scriind că printre eroii de neuitat ai piesei se numără personajul mut Român Grue reprezentînd poporul»; care să înveţe seninătatea, nu a turmei băşcălioase şi apatice, ci a fiinţei. Trebuie să fie posibil şi aşa.

Şi încă păşind, prin ecoul maiestuos al frazei cu „tezaurul de simţăminte adînci din creaţia populară”, se-nchipui mergînd spre Ioana drept, cu mîna întinsă, spunîndu-i: «Te iubesc. Fii liniştită. Nu sufăr. Sînt senin.» Se opri. Poate că senzaţia de lacrimă o ai mai întîi în gît.”

Să luăm puţină distanţă critică, pentru a face observaţia că proza lui Groşan alterna încă de la debut două modalităţi de construcţie: una textualistă şi alta realistă. Prima reparcurge realitatea ca pe o carte deschisă. Totul s-a scris deja. Diferitele epoci, curente şi şcoli au epuizat repertoriul tematic, astfel că originalitatea absolută nu mai este posibilă. Obligat să-şi recunoască acest epigonism involuntar, autorul postmodern şi-l asumă. Se raportează fără complexe, dar şi fără mari pretenţii novatoare, la tradiţia culturală constituită. O actualizează prin citat şi parafrază textuală, prin parodie şi pastişă. Lumea lui este o uriaşă Bibliotecă: „Stăm pe o carte. Asta e”, se spunea în Insula lui Ioan Groşan. Scriitorul postmodern nu face decît să-i răsfoiască filele.

Există însă, într-unele dintre cele mai bune pagini ale autorului „optzecist”, şi o perspectivă epică mai tradiţională. E aceea a realismului apt să contureze, după criteriile verosimilităţii şi conform unei estetici a mimesis-ului, o lume ce concurează starea civilă. O realitate ficţională mai închegată şi mai coerentă decît cea propriu-zisă, un univers în care se pot regăsi freamătul existenţei şi „zonele profunde ale realităţii umane”.

În Marea amărăciune, prozatorul încearcă şi reuşeşte armonizarea celor două perspective, plasînd în miezul unei splendide poveşti de dragoste spirala de hîrtie a textualismului. Sebastian şi Ioana, cei doi colegi de cancelarie, se apropie tot mai mult unul de altul prin intermediul unui joc al răvaşelor. Scriind pe bileţele diferite mesaje, Sebastian observă că nu face altceva decît să pre-scrie realitatea. Prezentul scriptural se transformă, matematic, în viitorul lui cotidian. Tot ceea ce bărbatul pune pe hîrtie ajunge să se împlinească, cu o exactitate care mai întîi îl uimeşte şi apoi îl face să viseze pe spaţii tot mai largi.

Pînă la momentul de hybris al personajului, care se va lansa în pariuri de previziune tot mai riscante, scena de mai sus îl înfăţişează într-un moment de recul. Episodul întîlnirii amoroase cu tînăra şi frumoasa profesoară de engleză nu s-a consumat, aceasta fugind de avansurile colegului său. Care acum, printre elevii lui din bănci aplecaţi peste caiete, visează la iubirea ce i se refuză.

Arta prozatorului este în totul remarcabilă. Groşan surprinde, cu o desăvîrşită tehnică a detaliilor, profunda dezamăgire a îndrăgostitului fără speranţă. De o parte sînt frazele golite de substanţă şi de viaţă, tocite de prea mult uz, intrate în desfăşurătorul standard al lecţiilor de limba şi literatura română: hiperbolele din versurile lui Tudor Arghezi, de pildă, ori viziunea edenică a poetului, sau personajul Român Grue dintr-un alt text, reprezentînd, fireşte, poporul român. De cealaltă parte stă viaţa însăşi, viaţa care ne-a fost dată, unică şi irepetabilă, cu adevărat dramatică în asemenea momente în care vezi că dragostea nu-ţi este împărtăşită.

Tocmai fiindcă profesorul de română nu foloseşte, cînd se gîndeşte la Ioana, vorbe mari şi sintagme găunoase, simţim, la rîndul nostru, că sentimentul lui „privat” este unul autentic şi intens. Literaturizarea ar fi cu totul inadecvată aici, „senzaţia de lacrimă o ai mai întîi în gît”, nicidecum în efectele retorice utilizate cu dexteritate.