Scrisori deschise (II)

Şi rîndurile lui Arghezi, şi cele ale lui Lovinescu sînt străbătute de emoţie. Cum să nu fie? Al doilea este bolnav, pe un pat de spital, şi primul îi scrie.
 
O face public, alegînd formula scrisorii deschise. A trimite un mesaj de îmbărbătare în privat este una; dar a publica textul într-un cotidian este – pare a fi – cu totul altceva. Ce anume?

Să mai spun că e un contrast vizibil între titlul gazetei în care apar scrisorile celor doi şi epistolele însele. Boala, suferinţa şi compătimirea celui suferind nu ţin de registrul pe care îl sugerează un titlu ca Informaţia zilei. Ducînd lucrurile la limită, în morbid: abia moartea unui artist important ar constitui o ştire, o informaţie care să pună în mişcare rotativa interesului strict gazetăresc, dincolo de coloanele alocate culturii la ziar. Doar exit-ul unui scriitor de calibru şi suficient de cunoscut va stîrni acea emoţie publică pe care gazetele o satisfac, o întreţin, o exploatează, sub eufemismul că astfel acoperă subiectul.

Boala lui Lovinescu nu este şi nu poate fi o ştire; dar ea frisonează lumea literară, în care semnătura lovinesciană reverberează. Scrisoarea lui Arghezi e din 29 mai 1943: cu numai două zile înainte, în Viaţa, Lovinescu le răspunsese tinerilor din Cercul Literar de la Sibiu, încheind astfel: „Să fiţi oare dvs. elementele tinere, din care se va selecta a patra generaţie postmaioresciană de apărători ai autonomiei esteticului? Cum vă răspund dintr-un sanatoriu, ochii mei s-ar închide bucuroşi peste aceste zori fericite.”

Acesta e contextul în care cred că trebuie înţelese rîndurile empatice ale unui polemist necruţător ca Arghezi. Vremea polemicii a trecut. Lovinescu este un reper al literaturii contemporane, e axul acestei literaturi; şi poetul care-i scrie acum criticului bolnav e conştient de marea pierdere ce se prefigurează. Să observăm cum frazele argheziene, pornindu-şi firul de la concretul spitalizării, vor focaliza rapid pe ceea ce reprezintă Lovinescu în esenţa activităţii lui intelectuale. Omul bolnav este destinatarul firesc al scrisorii; dar în acest om bolnav, aflat în spital, Arghezi se încăpăţînează să vadă Criticul.
 
Poetul face aşadar un fel de desfăşurător al întregii lui cariere, dedicată descoperirii, trierii şi sistematizării valorilor literare. „Strădania neclintită de 40 de ani” nu este o metaforă, după cum nu e o hiperbolă. Sutele de scriitori care i-au trecut pragul lui Lovinescu şi miile de manuscrise pe care criticul le-a ascultat şi le-a citit sînt pura realitate numerică a cenaclului său.

Arghezi forează deci mai adînc prin mesajul lui public, dincolo de sfera compătimirii omeneşti ce putea fi exprimată mai bine în regim privat. E. Lovinescu, devenit un bun public şi Gazda indispensabilă a tuturor vizitatorilor iluziei literaturii, nu mai poate face acum acest oficiu. Pe scriitorii noştri nu mai are cine să-i primească, să-i citească, să-i analizeze, să-i pună în sistem. Boala e a lui Lovinescu. Însă drama este a tuturor scriitorilor români, în numele cărora, parcă, Arghezi vorbeşte.

Să ne mai uităm o dată şi pe rîndurile de răspuns ale lui Lovinescu. Puternic impresionat de scrisoarea primită, criticul răspunde... cu bine cunoscuta sa promptitudine. El a fost toată viaţa un critic al actualităţii, un comentator cu reflexe rapide, un specialist care a ştiut să ia pulsul literaturii abia născute. Omul e bolnav, dar criticul care-i poartă numele şi-a păstrat reflexele. El ştie cine-i Arghezi: este poetul pe care, în sintezele lui, şi-a bazat scara piramidală de valori literare. E poetul care defineşte o epocă: nu alta decît epoca pe care o scrie el, criticul.

Aşa cred: că aceste scrisori deschise depăşesc comunicarea dintre un om suferind şi unul, sănătos, care încearcă să-l îmbărbăteze. Cei doi vechi adversari de idei sînt legaţi unul de altul cu lanţul invizibil, dar atît de greu, al literaturii. Arghezi a evocat experienţa cenaclului „Sburătorul”. Lovinescu, la rîndul lui, după ce mărturiseşte că a ajuns să lăcrimeze „la fiecare atenţie, înduioşat şi totuşi umilit”, se ridică, simbolic, de pe cearşaful bolii şi redevine Criticul atent la stil, la frazare, la expresivitatea scrisorii ce i-a fost adresată. O spune în clar: „Criticul din mine rămîne totuşi încă viu şi sub ruine. (...) ţin să-ţi exprim şi admiraţia mea literară”. Criticul disocierilor, aprigul demolator al sentimentalismului sămănătorist, nu se va împiedica, aici, de propria lui boală. Receptarea scrisorii argheziene se face pe toată gama: de la nota emotivităţii omeneşti la cea a exigenţei critice.

Ei doi sînt conştienţi că partida e aproape de sfîrşit. Arghezi, cu hiperluciditatea lui poetică, ştie că, nu peste multă vreme, literatura română va rămîne fără Criticul ei.

La o lună şi jumătate de la acest schimb de scrisori deschise, Lovinescu moare. Curînd după el va muri şi epoca literară pe care criticul modernist a gîndit-o şi a construit-o, de cînd era tînăr şi pînă în penultimul lui ceas.