Ce-ar fi spus Eliade

În Republica virgulă Capitalistă România, cum ieşi din Bucureşti, se termină veştile rele. Deasupra Capitalei noastre e un fel de nor toxic, format din cele mai otrăvite şi mai otrăvitoare „ştiri”, din surse absolut sigure, asupra dezastrului în care ne aflăm.
 
Totul merge foarte rău, cu excepţia mediilor care fac rating cu acest apocalips financiar, economic, politic, social, agricol, ecologic, cultural, academic, universitar şi preuniversitar. Toţi fură, toţi mint – şi nimeni nu răspunde, nimeni nu este de vină. Medicii sînt corupţi şi incompetenţi, profesorii primesc foloase necuvenite şi îşi maltratează elevii. Iar elevii sînt nu doar lipsiţi de orişice respect pentru valorile neamului; dar au şi o ignoranţă înmărmuritoare pentru generaţiile mai vîrstnice de moralişti.

Mărturisesc că nu prea înţeleg suita logică a acestor jelanii. De vreme ce nimic nu merge bine în România (şi ne place să tot repetăm asta, sub vraja talk-show-urilor ce ridică pulsul), rezultă că situaţia „dezastruoasă” a învăţămîntului nu face decît să confirme tabloul, sumbru, general. De unde, atunci, pretenţiile exagerate legate de elevii noştri? Se vede însă că, şi în cea mai neagră reprezentare a situaţiunii, o rază de speranţă ne luminează tînăra generaţie. Da, sînt foarte răi elevii de azi, faţă de cum eram noi în Epoca de Aur; nu se mai citeşte, nu se mai învaţă şi, culmea, nici nu se mai stă la coadă la lapte... Totuşi, ce scriitori mai „lecturează” ei cînd nu se joacă pe acele blestemate de gadget-uri ce ne fac să suspinăm după vremea telefoanelor publice cu fise de un leu?

Elevi din Sighişoara, din Tîrgu Mureş, din Reşiţa, din Mediaş, din Brăila, din Bucureşti, din Chişinău s-au strîns în prima „locaţie” ca să ne arate ce au citit ei din Mircea Eliade şi cum au înţeles ceea ce au citit. Da, a fost un concurs naţional de eseuri, organizat sub egida MECTS (cîte iniţiale!), la Colegiul Naţional din Sighişoara purtînd chiar numele lui Eliade. Tineri de cincisprezece, şaisprezece, şaptesprezece ani, născuţi aşadar după Campionatul Mondial de Fotbal din Statele Unite (la un asemenea reper temporal, gîndul ce dă să zboare se resemnează cu bătrîneţea, deodată relevată, a autorului şi cu tinereţea, neverosimilă, a oamenilor despre care vorbeşte), s-au întrecut în interpretări asupra Operei unui autor care a avut cultul ei. Nici biografia n-a fost lăsată deoparte, cu acea „diplomaţie” a unor comentatori de a ocoli angajamentul politic regretabil şi de a vorbi numai despre măreţia cărturarului căzut în Timp. Dar şi cînd despicau firul hermeneutic în patru, cu savantlîcul şi emfaza specifice vîrstei, şi cînd se însufleţeau evocînd călătoriile eliadeşti şi avatarurile omului angajat de partea rea a istoriei contemporane – elevii strînşi la Sighişoara o făceau cu o pasiune adolescentină ce curăţa tot.

Căci există o posteritate dreaptă a fiecărui scriitor: după mai multe generaţii, examenul biografiei şi bibliografiei lui se poate face sine ira et studio: de exact aceşti tineri trăind într-o epocă democratică şi încercînd să înţeleagă diferenţele faţă de una totalitară. Tinereţea romancierului Eliade a cuplat cu tinereţea interpreţilor lui, pe deasupra tuturor deosebirilor pe care aceştia din urmă le puneau în lumină sau, dimpotrivă, le ilustrau involuntar.

Ce ar fi spus Eliade, tînărul Mircea Eliade, despre unii dintre aceşti mici savanţi, cu ardoarea lecturilor şi a traversării problemelor fundamentale? Ar fi tras din pipă, ascultîndu-l pe Marius Supuran din clasa a IX-a, după care s-ar fi dus spre tînărul timid, de cincisprezece ani, ca spre un frate atemporal trăind într-un acelaşi „dezastru” al democraţiei „fără repere” şi „fără respect” pentru „valori”. Adolescentul miop şi avid de cultură, sărind peste propria-i umbră, s-a ipostaziat în zece-cincisprezece elevi eminenţi veniţi din toată ţara, la Sighişoara, să vorbească despre el.
Va veni probabil şi ziua în care profesori şi bibliotecari precum Mariana Gorczyca şi Anca Moldovan, Rodica Lăzărescu şi Loredana Tuchilă, Mioara Kozak şi Adela Schindler vor primi răsplata investiţiei lor în promoţii şi promoţii de elevi. Prin maldărul de hîrtii inutile şi ritualurile birocraţiei autoreproductive, pasiunea lor pentru meseria rară pe care o fac se va vedea, cumva, recunoscută. Dar o recunoaştere – simbolică – deja există. Fiecare propoziţie inteligentă şi fiecare gînd profund al unui elev ne semnalizează, într-un fel, dedicaţia şi competenţa dascălului său. Te aud cum vorbeşti, te ascult cu atenţie şi-mi dau seama, destul de repede, ce fel de profesor ai avut.

În 1994, dragii mei, România a avut o prestaţie foarte bună la Campionatul Mondial de fotbal din Statele Unite. Da, da, puteţi să credeţi că ne-am calificat la turneul final? Un fotbalist pe nume Hagi, pe care voi nu l-aţi apucat jucînd, a făcut furori.

Dar gata, am ieşit destul din prezentul mediatic şi din reţeaua de veşti negre răspîndite cu jubilaţie. Să ne întoarcem la dezastrul nostru.

Fotografie de Viorel Ilişoi