În ultimii 20 de ani, la mijlocul lui august, o parte din populaţia muzicală a României pleacă în Ungaria, la Budapesta. Festivalul de muzică de la Sziget a fost multă vreme destinaţia cea mai la îndemînă pentru cineva de la noi care voia să vadă The Cure, Radiohead, REM, fără să dea banii pe bilete de avion şi hoteluri. E aproape (deşi o austriacă era să leşine cînd i-am spus că am făcut 16 ore pe drum, de la Bucureşti), se ajunge cu trenul sau cu maşina, în funcţie de răbdarea pe care o mai ai cu CFR-ul pe timp de vară. Se ajunge şi cu avionul, dar costă cît tot abonamentul de festival. În fine, important e că se ajunge. Şi durează o săptămînă întreagă, timp berechet ca să te plimbi prin Budapesta (dacă nu sînt 42 de grade la umbră) sau să zaci o dimineaţă întreagă la băile termale art nouveau de la Gellert (dacă sînt 42 de grade la umbră).
 
Locul

Festivalul are loc pe o insulă de 76 de hectare din nordul Budapestei, o insulă cu pădure şi plajă, botezată anul ăsta Island of Freedom (fiecare festivalier primea, la intrare, un paşaport de cetăţean, cu poză cu tot, ca să fie sigur că nu-şi uită numele, drepturile şi programul din noua lui republică), o ţară mică de tot şi foarte cosmopolită, cu oameni veniţi din 69 de state şi muzicieni din vreo 59. Zeci de scene de toate felurile, de la electro la muzică irlandeză, de la world music la tarantele săltăreţe, de la cover band-uri obscure la artişti cu milioane de fani. Organizatorii festivalului s-au străduit ca Sziget-ul lor să semene cît mai puţin cu restul festivalurilor mari din Europa şi, pentru asta, au umplut insula cu tot ce se poate imagina în afară de scene de concert: ecrane de proiecţii, corzi de bungee jumping, terenuri de fotbal, ateliere de divinaţie, un meeting point al Comisiei Europene, cursuri de dansuri exotice, tîrguri de ONG-uri, instalaţii ale studenţilor la arte din Budapesta, circ, acrobaţii, standuri cu tricouri, măşti şi ochelari de soare, dans contemporan, luminarium, arts de la rue, cartiere cu băutură şi mîncare de peste tot, inclusiv din Transilvania. În fiecare seară, în faţa scenei principale, se-ntîmpla ceva: ori se lansau 10.000 de baloane, ori se bătea lumea cu praf colorat, ori se juca cu mingi imense de plajă, ori sufla în 10.000 de morişti. După-amiaza, la ore fixe, orologiul din faţa scenei bătea ora exactă, şi omuleţi îmbrăcaţi colorat fredonau arii din Nunta lui Figaro şi alte opere celebre, după care linia melodică era preluată şi cîntată în cor de cîteva mii de oameni. A, din cînd în cînd, treceau nişte maşini uriaşe, cu aripi şi roţi, scoase parcă dintr-un roman grafic steampunk sau din visele lui Traian Vuia, imaginate, conduse şi pilotate de membrii companiei germane Theater Titanick.  

Muzica

Dacă te plimbai sîmbătă seara, după ora 10, pe insulă, în timp ce mii de oameni îl ascultau la scena mare pe Mika, vedeai alte mii de oameni care făceau cu totul şi cu totul altceva. Unii aţipiseră deja prin corturi, toropiţi de căldură, alţii jucau tenis de masă, alţii cîntau „We Will Rock You“, bătînd ritmul într-o pubelă de metal, alţii se-mbătau fără speranţă şi încercau să agaţe într-o limbă de circulaţie internaţională, alţii ascultau muzică şi dansau. Oriunde, oricum. Nu exista loc fără spectatori, de unde să nu se-audă muzică, peste tot erau oameni, chiar şi într-un cort mic, cu un DJ prost dispus, chiar şi într-un cort mai mare, cu trei speriate care îngînau un cover după Blondie, chiar şi la o scenă unde nişte bunici maghiari îi aduceau un tribut mai mult sau mai puţin înduioşat lui Frank Zappa. La o terasă unde puteai să-ţi asculţi piesa preferată, un tip dansa singur pe Beach Boys şi încerca să meargă pe perete la fel ca Donald O’Connor în Singing in the Rain.  

În rest, numele mari. Nick Cave and the Bad Seeds, aflaţi în turneul de promovare pentru cel mai nou album al lor, Push the Sky Away, magnifici şi întunecaţi, dominînd lumea din faţa lor şi lumea de la o mie de kilometri distanţă, ca o gaşcă de împăraţi romani care-au învăţat de mici să conducă imperii şi să cînte la vioară, clape, bas şi percuţie. Nick Cave, „cineva cu o pasiune perversă pentru dezastre“ (asta e descrierea pe care i-o face Bunny Munro autorului aventurilor sale, însuşi Nick Cave), în costum de mătase lucioasă şi cămaşă cu picăţele, coborînd pe platformă pînă la spectatorii din primul rînd, urcîndu-se pe balustradă, urlînd poveştile lui de dragoste şi moarte, ţinîndu-se de mîinile oamenilor, uitîndu-se în ochii lor, băgîndu-li-se pe sub haine, pe sub piele, pe sub inimă, la un pas de-a porni o uriaşă sectă melodramatică în care să poţi intra numai dacă ştii, de la un capăt pînă la celălalt, „The Mercy Seat“ şi ai aflat deja că după fiecare apocalipsă mai urmează încă una. Concertul Nick Cave and the Bad Seeds a fost, dintre cele peste o sută pe care le-am văzut pînă acum, cel mai impresionant (şi asta nu doar pentru că „Mermaids“ mi-au cîntat-o mie), cel mai pe bune, cel mai venit din altă lume, genul de concert de care ai nevoie ca să-ţi rearanjezi lucrurile dinăuntrul tău. Apoi, britpop-iştii de la Blur, poate ceva mai obosiţi ca-n 2009, cînd i-am văzut live la Lyon, într-o vară în care spuneau că mai cîntă împreună de trei ori, după care se despart. Nu s-au despărţit, au mai scos nişte single-uri, au umblat prin lume, au ajuns şi în Ungaria, pentru prima dată, într-o seară cu furtună, care ridica praful în aer şi flutura ameninţător copertinele. Blur au cîntat meniul complet, de la „The Universal“ la „Under the Westway“, de la „Song 2“ la „Tender“, iar Damon a avut acelaşi aer de puşti cu strungăreaţă care ştie mai bine decît tine care-i treaba. În general, panică şi voie bună, vorba celor de la Robin and the Backstabbers. Şi încă: Editors – brutali şi eleganţi, cu un Tom Smith de porţelan; Regina Spektor – cîntînd la pian, concentrată şi serioasă, pe un soare încins; Zaz, fiică a Montmartre-ului neaşteptat de rock; Bat for Lashes, jonglînd delicat cu barocul şi pop-ul; Skunk Anansie, demonstrînd că pot s-o mai ţină în halul ăsta fix 100 de ani, Dizzee Rascal, plus un pitic cu voce de soul şi o baie de confetti; nemţii afro-raggae-disco de la Seeed, cu cei patru toboşari de fanfară care-au hipnotizat gagicile; solistul de la !!! (se citeşte Chk Chk Chk), un ţînţar creţ, cu boxeri Andy Warhol şi cele mai amuzante şi autoironice mişcări de dans pe care le-am văzut la vreun lider de trupă, din care pricină mai mult am rîs decît am dansat; şi, la final, ultimul concert din ultima seară, australienii de la Tame Impala, cu peisajele lor psihedelice, la care închideai ochii şi dădeai din cap ca-n august 1969.

Oamenii

De cînd am descoperit anul trecut, la Pukkelpop, că un concert se vede cu totul şi cu totul altfel din rîndul întîi, că trebuie să fii foarte aproape de locul în care se face muzica şi că numai acolo ai parte de tot spectacolul, probele de sunet, reglajele tehnice, cablurile, bodyguarzii şi asistenţii sanitari, fotografii, vîrful boncacilor, gesturile mici, zîmbetele, ezitările, tot ce nu vezi niciodată de-acasă şi nici măcar de la 50 de metri, fac pe dracu-n patru şi stau în rîndul întîi. Inevitabil, se leagă prieteniile. În prima zi, au fost austriecele, două tipe de vîrsta mea, şatene, bronzate, în costum de baie şi pantaloni scurţi – păreau surori. Lucrau amîndouă la multinaţionale, nu le plăcea deloc ce făceau, îşi spuneau că asta e doar o etapă, că, la un moment dat, viaţa lor o să se schimbe cu totul. M-au avertizat că la Skunk Anansie s-ar putea să plîngă pentru că se emoţionează uşor. Şi, într-adevăr, în momentul în care Skin de la Skunk a apărut pe scenă, una dintre ele a izbucnit în plîns, ceea ce mi s-a părut destul de stupid, doar că ceva mai tîrziu, cînd a apărut pe scenă Nick Cave, mi s-a întîmplat şi mie acelaşi lucru. În a doua zi a fost un tip îndesat, jumătate hipster, jumătate tocilar, cuprins de deliruri multiple la Regina Spektor, care, după concert, s-a aruncat peste gard ca să prindă setlist-ul (foaia pe care sînt scrise piesele în ordinea lor din concert, unul dintre fetişurile fanilor, alături de penele de chitară şi beţele de la tobe) şi a stat cîteva zeci de secunde cu burta pe balustradă, zbătîndu-se ca un peşte mare, cu căşti pe urechi, încercînd să nu cadă. În cele din urmă, a pus mîna pe setlist şi a plecat fredonînd fericit. Mi s-a povestit că a doua zi a repetat schema, după concertul The Fratellis, doar că de data asta a căzut peste gard, înfigîndu-se cu capul într-o scară, i-a smuls setlist-ul din mînă unei rusoaice, pe care-a şi zgîriat-o, în timp ce-i striga: „Pe mine m-a ales!“ Era turc. În a treia zi, au fost rusoaicele de 17 ani, Nastia („dar poţi să-mi spui Elizabeth“) şi Vera („dacă-ţi plac The Maccabees, te fac prietena mea cea mai bună!“), ingenue punk cu o engleză perfectă, care fuseseră vara asta la patru festivaluri, aşteptaseră trupele la ieşirea din backstage şi luaseră autografe, şi cărau după ele un steag al Rusiei pe care scria „From Russia with love“. În timpul concertului Blur, Damon Albarn a citit la microfon ce scria pe-o pancartă de lîngă steag, „Happy marriage to Dasha and Pasha!“, iar fetele au ţipat, înnebunite de fericire (Dasha era sora Nastiei). Au mai fost mulţi alţii, oameni de toate formele şi de toate culorile, îmbrăcaţi în veveriţe uriaşe sau în echipament black metal, toţi cu chef de vacanţă şi de dans. La final, nu pot decît să spun – ca băieţii de la Edward Sharpe & The Magnetic Zeros – „Come celebrate, life is hard.“ Despre asta-i vorba.

Foto: A. Anghel