● Grigore Leşe şi aromânii fîrşeroţi, Muzici străvechi, A&A Records, 2011. 

Este mare distanţa dintre înregistrările de fonograf ale lui Brăiloiu şi albumul Muzici străvechi, cîntat de Grigore Leşe şi aromânii fîrşeroţi. Este distanţa pe care cîteva zeci de ani au aruncat-o între încercările etnomuzicologilor (ştiinţă pe atunci încă în formare) şi actuala structură socio-comercială care permite muzicii tradiţionale să îmbrace haina unui produs destinat publicului larg. Cu aceasta nu vreau să micşorez valoarea pe care un astfel de album o are, mai ales pentru România anilor 2000+. Către astfel de gînduri m-au adus discuţiile recente despre capacitatea unui anume tip de sunet de a trezi emoţii foarte puternice, mai ales celor care s-au întîlnit într-o copilărie foarte timpurie cu lăutarii pe discuri de vinil sau cu radioul fîşîit al depărtărilor nepermise; pentru unii dintre noi, contactul cu tehnologia a însemnat un progres, dar şi o ruptură violentă cu acea lume simbolizată de sunetul vechi, neinteligibil uneori, care ascundea mult, dar putea fi totodată o cale către o mistică a ascultatului.

Muzici străvechi este înregistrat cu tehnologia unui studio profesionist. Profesioniştii în sunet au creat acel spaţiu necesar imprimării recognoscibile drept calitativă, un spaţiu vidat de orice influenţă exterioară, de orice zgomot nedorit. Pătrunzi în lumea clar auzibilă a vocilor bărbăteşti cîntînd împreună, afirmîndu-şi bătrîneţea, dar şi puterea fiinţei, apartenenţa etnică, tradiţia, o muzică stranie pentru gustul nostru aflat pe un drum glorios către standardizare. Simţi fiecare inflexiune, fiecare răsuflare, fiecare „dres de voce“ sau tuse. Ele fac parte din muzică. Pe tine nu te tulbură nimic în ascultarea ta. Poate doar propria lipsă de răbdare. Muzica aromânilor se urneşte prin îndemnuri, auzi căutarea tonului comun şi transformarea sa în heterofonie, isonul creează un permanent strat sonor de frecvenţă joasă peste care se suprapune povestea melodică şi de text, spusă rînd pe rînd de păcurari. Textele vorbesc despre ce-i muncea mai tare pe oameni în trecut: înstrăinarea, pierderea oilor, nunta. Nu le-nţelegi dacă citeşti booklet-ul. Le pricepi sensul intuitiv, lăsînd la o parte metodele contemporane de transmitere a informaţiei. Simţi în adîncime schimbările de stare – dintre cîntecul de jale şi cel de dragoste –, deşi ele sînt ascunse în interiorul structurilor aparent aidoma una cu cealaltă.

Cîntării împreună a aromânilor i se adaugă momentele de singurătate vocală ale lui Grigore Leşe, care-şi rosteşte propria tradiţie maramureşeană. Şi prin această intervenţie cu sens dramaturgic şi „pentru gustul publicului“, Muzici străvechi iese din sfera antropologicului şi se înscrie pe o linie de obicei cuprinsă în sintagma world music. Cei care cîntă pe acest disc sînt ultimii din neamul lor care ştiu să se gîndească astfel la lume. Ultimii prin care polifonia străveche străbate pînă la noi. Iar albumul este chintesenţa unei duble nostalgii – fiind vorba de fiecare dată despre pierderea iminentă a sunetului unei lumi.