"Morala" unei dispute

Paroxismul acceselor de violenţă ale fanatismului islamic din ultima vreme a ocultat parţial o confruntare începută vehement în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, rămasă la începutul mileniului III oarecum în suspensie: cea cu trecutul comunist şi, prin extensie, cu totalitarismele de orice fel. Unora s-ar putea să li se pară că în plin război împotriva terorismului, a readuce în discuţie dictaturile care au însîngerat secolul trecut, nazismul şi comunismul, lăsînd în urmă adevărate hecatombe, este un demers nerelevant, cel puţin din perspectiva actualităţii imediate. Impresia nu numai că este falsă, dar ea elimină şi posibilitatea de a înţelege mecanismele a ceea ce cu un termen, deşi discutabil, dar totuşi eficient din perspectiva înţelegerii fenomenului, poate fi numit "islamo-fascismul". În cei 20 de ani care au trecut de la declanşarea celebrei dispute a istoricilor germani prin comparaţia pe care Ernst Nolte o făcea între Gulag şi Auschwitz, demers care a dus la o ostracizare temporară a istoricului german, au mai apărut momente dificile în cîmpul dezbaterilor, dar şi o serie de lucrări de referinţă şi de autori care au nuanţat termenii infernalului binom. Pare suficient să amintim numele cele mai notorii - François Furet şi Stéphane Courtois - dar şi cel, încă prea puţin cunoscut, al unei scriitoare letone - Sandra Kalniete, fostă ambasadoare a ţării sale la ONU, apoi la UNESCO, fost ministru de Externe, actualmente comisar european. În 2004 la Salonul Internaţional de Carte de la Leipzig, ea a făcut o afirmaţie care a stîrnit din nou polemici aprinse: "ambele regimuri totalitare, nazismul şi comunismul, sînt la fel de criminale". Recent, cu prilejul unui simpozion organizat la Hamburg de Fundaţia Körber, Sandra Kalniete a rostit un discurs în care a pledat pentru reunificarea istoriei europene. În textul alocuţiunii ea a nuanţat comparaţia - atrăgînd atenţia că nu este vorba de o identitate între cele două regimuri dictatoriale, pornind de la simplul fapt că în sistemul comunist sovietic noţiunea de duşman de clasă era mult mai flexibilă decît imuabilul criteriu rasial la care naziştii au recurs în furia lor exterminatoare. Scopul existenţial al Gulagului a fost unul economic, oamenii fiind transformaţi în simple mijloace de producţie, complet dezumanizate, lipsite de identitate, privaţi de ea şi după moarte... în timp ce lagărele naziste de concentrare slujeau "soluţiei finale", exterminării evreilor şi celorlalte fiinţe umane "inferioare". Sandra Kalniete nu a ezitat în discursul ei de la Hamburg, în faţa tinerilor, să pună degetul pe rană, reamintind că parlamentarii europeni socialişti s-au abţinut să voteze o rezoluţie la împlinirea a 60 de ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, document din care rezulta că tratatul de la Yalta a însemnat, pentru o parte a Europei, o nouă eră a tiraniei. Iar la 25 ianuarie, Göran Lindblad, raportorul Comisiei Politice a Consiliului Europei, releva că din 1917, de la instaurarea bolşevicilor la putere în Rusia, şi pînă azi, regimul sovietic şi restul regimurilor comuniste au secerat vieţile a 94,5 milioane de oameni. Menţionînd aceste aspecte cantitative ale ororii totalitare, Sandra Kalniete afirmă că urmăreşte să atragă atenţia şi asupra caracterului criminal al comunismului. Autoarea revine la tezele lui Hannah Arendt care dă o definiţie regimurilor totalitare, întru totul compatibilă cu teocraţiile islamice de azi: o formă de guvernare care exclude posibilitatea acţiunii politice, care împarte oamenii în clase ce trebuie exterminate din simplul motiv că membrii lor aparţin unei anumite grupări etnice sau sociale (la care s-ar putea adăuga, şi elementul confesional-religios, n.n.). Afirmam că întreaga dezbatere în jurul comparaţiei comunism-nazism şi-a pierdut din virulenţă. Impresia este confirmată de mai multe tendinţe, între care şi o "reabilitare" a istoricului Ernst Nolte, suspectat (imediat după lansarea tezei sale, între alţii de Habermas, Wehler, dar şi de Marcel Reich Ranicki) de a fi relativizat moral prin asocierea celor două dictaturi totalitare, genocidul comis de nazişti, Holocaustul. Aceasta deşi Eric Hobsbawm întrevedea şi el în ascensiunea extremei drepte după primul război mondial în Europa, riposta dată leninismului, deşi regretatul François Furet, a cărui corespondenţă cu Nolte a fost publicată, interpreta naţional-socialismul şi fascismul drept un fel de "fraţi învrăjbiţi" cu comunismul. Cazul Nolte, inclusiv reabilitarea istoricului german începută dinafara frontierelor ţării, îl determină pe profesorul de politologie şi sociologie al universităţii din Bonn, Volker Kronenberg, ca, într-un eseu publicat recent în presa germană, să deducă şi următoarea "morală" a întregii dispute a istoricilor: înlocuirea unei aşa-numite culturi a suspiciunii cu cea a comprehensiunii, a atitudinii conforme corectitudinii ideologice cu efortul unei argumentaţii sincere şi loiale. Inutil de subliniat că această recomandare poate fi extrapolată şi asupra altor dispute de care mileniul în care abia am intrat promite să nu ducă lipsă. Rodica Binder este jurnalistă la Deutsche Welle, Bonn.