Marea Britanie – fără opțiuni și fără ieșire
Încercarea prelungită a Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană a nimicit cele două iluzii cu care s‑a hrănit lumea după sfîrșitul Războiului Rece: suveranitatea națională și integrarea economică – cele două „puncte finale“ gemene ale istoriei, după cum le-a numit Francis Fukuyama în celebrul său eseu din 1989.
Juridic vorbind, lumea constă în 191 de state suverane, care au aderat benevol la tratate, acorduri și asociații pentru a reglementa astfel relațiile dintre ele. Marea Britanie este unul dintre acestea. Eșecul ei de a părăsi UE în mod rezonabil reprezintă primul caz din istoria modernă în care un stat suveran important este forțat să rămînă într-o uniune voluntară deoarece, deși e liber să o părăsească, ar fi prea costisitor să o facă.
Constrîngerea trebuie înțeleasă ca o presiune exercitată constant – de la folosirea forței pînă la sancțiuni ușoare, economice și culturale –, iar suveranitatea unei țări se măsoară prin vulnerabilitatea sa la feluritele forme de coerciție la care poate fi supusă.
După aceste criterii, foarte puține dintre cele 191 de state sînt cu adevărat suverane, în sensul în care nu pot fi obligate să-și schimbe politicile sau forma de guvernămînt decît prin forță militară: SUA, China și Rusia, cu siguranță, și, poate, Japonia și India. Anglia și-a descoperit în mod dureros limitele propriei sale suveranități.
Rezultatul întrebării cu două variante simple de răspuns, cu care s-au confruntat votanții Marii Britanii în iunie 2016, la referendumul pentru Brexit, e aproape imposibil de implementat. Nu atît complicațiile negocierii noilor tratate reprezintă obstacolul principal, ci mai degrabă opinia politicienilor britanici, potrivit căreia costurile unei retrageri categorice din Uniune sînt prea mari.
Toate eforturile prim-ministrului Theresa May din ultimele 30 de luni au urmărit respectarea votului popular de a părăsi Uniunea – formal, dar nu de facto. Strategie posibilă datorită faptului că niciodată nu a fost cu adevărat clar ce anume a ales Anglia să părăsească. UE, cu sistemele ei economice încîlcite și subordonate, seamănă mai degrabă cu o meduză amorfă decît cu o uniune politică și economică.
Pentru clasa politică britanică, testul de suveranitate națională nu este capacitatea de a părăsi UE, ci capacitatea de a o părăsi cu o perturbare minimă a „programului normal de lucru“ al integrării economice a Marii Britanii cu țările UE. Dar ce ne facem, atunci, cu cei care au votat pentru o rupere radicală a legăturilor Angliei cu UE?
Ajungem astfel la a doua iluzie: credința oarbă în virtutea supremă a integrării economice transfrontaliere, cu corolarul potrivit căruia frontierele naționale reprezintă obstacole în calea unei și mai bune integrări a piețelor. Din acest punct de vedere, unica funcție a statului-națiune este de a garanta că politica națională se conformează pieței, o viziune care consideră țările simple departamente ale unui guvern.
Dar, după cum a arătat în mod elocvent economistul de la Harvard Dani Rodrik, această viziune a statelor membre ca simple vehicule ale integrării globale ignoră faptul că guvernele moderne răspund, de regulă, pentru deciziile lor, în fața cetățenilor propriilor țări. E posibil ca, pe termen lung, toată lumea să aibă de cîștigat de pe urma integrării economice; pe termen scurt, însă, ea poate fi foarte nocivă, pe plan economic și cultural. De aceea, a apărut un conflict între integrarea economică și politicile democratice.
Arhitecții UE au văzut în statele-națiune membre, în primul rînd, instrumente juridice pentru consolidarea celor patru libertăți ale pieței unice: libera circulație a bunurilor, a capitalului, a serviciilor și a lucrătorilor. Dar guvernele UE răspund în fața votanților lor. Ele nu pot ignora costul integrării economice cu maiestuozitatea cu care o făceau predecesorii lor din secolul al XIX-lea, care dispuneau de electorate restrînse și de imperii vaste.
Europeniștii cu capul pe umeri cunosc de multă vreme problema deficitului democratic al UE – și, totuși, s-a făcut foarte puțin. Spre deosebire de economie, politica nu a migrat semnificativ dincolo de frontierele naționale. E, de aceea, logic ca europeniștii convinși, precum fostul ministru de Finanțe grec Yanis Varoufakis, să apeleze la crearea Statelor Unite ale Europei. Numai un parlament autentic, cu un președinte ales, în fața căruia să răspundă, poate legitima democratic o piață unică.
Dar ideea unor State Unite ale Europei este dincolo de o politică practicabilă. Nu poți legitima o democrație scriind, pur și simplu, o nouă Constituție. Votanții trebuie să-și însușească un sentiment de proprietate față de politica acestor state, iar acest simț al proprietății și al datoriei se dezvoltă organic, nu prin aplicarea unor prevederi.
De aceea, în pofida informațiilor suplimentare pe care le avem astăzi despre costurile și complicațiile ieșirii din UE, dezbaterea despre Brexit nu a progresat cu adevărat față de vara anului 2016. Jurnalistul britanic pro-Brexit Ambrose Evans-Pritchard a scris, pe 13 iunie 2016, în The Daily Telegraph, despre „alegerea elementară“ pe care o are de făcut Marea Britanie între „a reinstaura deplina autoguvernare a acestei națiuni sau a continua să trăim sub un regim supranațional supraordonat, condus de un Consiliu European pe care nici măcar nu l-am ales cu adevărat“.
Rodrik e de acord că „regulile UE necesare pentru a susține o piață europeană unică s-au extins cu mult dincolo de ceea ce poate fi susținut prin legitimare democratică“, dar rămîne optimist cu privire la posibilitatea apariției unei forme unice de guvernare europeană, care să susțină piața unică.
Întrebarea e dacă Anglia mai poate încă opta pentru o autoguvernare plauzibilă – căci pare prinsă într-o încurcătură fără scăpare. Dacă această vicisitudine se va resimți vreodată la nivelul mai vast al întregului electorat UE, asta va însemna sfîrșitul democrației liberale europene. Și, atunci, revenirea demonilor – proliferarea democrației iliberale, și mai rău de atît – nu va mai fi departe.
Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.
© Project Syndicate, 2019
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
