<i>Nu ai nevoie de revoluţie, de asasinat, poţi folosi regulile democratice</i>

Trebuie să ne întoarcem puţin în timp. Cînd sistemul sovietic şi blocul comunist s-au prăbuşit, aşteptarea iniţială a celor mai mulţi dintre experţi - şi este în mod special valabil pentru experţii americani, căci ei erau figurile dominante în acest domeniu academic - spunea că tranziţia va fi deosebit de dificilă. Nu era clar ce ne aştepta: din moment ce comunismul a fost un sistem atît de special, post-comunismul trebuia să fie şi el un sistem cu totul special. Aşteptările erau foarte pesimiste. Prezumţia sovietologilor era că oamenii care trăiseră în marxism-leninism aveau cu totul alte valori, alte aşteptări şi, de aceea, democraţia urma să nu aibă succes aici. Alt curent academic, în care m-am încadrat şi eu, a spus că aceşti oameni nu sînt chiar atît de diferiţi, că într-adevăr vor fi greutăţi, dar că democraţia are şanse să prindă rădăcini în fosta lume comunistă. Acum se vede că noi am avut dreptate. Populaţia şi politicienii din Estul şi Centrul Europei au reuşit mult mai multe schimbări într-o perioadă mai scurtă de timp decît s-a reuşit în alte zone ale lumii care au trecut şi ele prin schimbări, de pildă America Latină. A urmat deci o perioadă optimistă în lumea academică, şi aici intră şi Janos Kornai, ideea era: Dumenezeule, uită-te cît de repede s-au transformat, cît de multe au făcut, ce schimbare socială radicală făcută aproape fără violenţă. Acum asistăm la o a treia reacţie. Vedem nu o schimbare de teorie, nu o schimbare de paradigmă, aveţi dreptate, e mai degrabă o schimbare de atmosferă. Vedem că aceste ţări au adoptat reguli noi: fie că vorbim despre constituţii, despre legi, despre reguli informale, ţările est-europene au adoptat reguli noi şi par că joacă după noile reguli. Mie mi se pare că democraţia s-a consolidat aici. Poţi să pui la îndoială calitatea democraţiei în unele cazuri, dar nu democraţia ca atare. Aceste ţări ţin alegeri, au sisteme parlamentare, libertatea de asociere funcţionează etc. Atmosfera sumbră vine dintr-un fel special de dezamăgire: într-adevăr, aceste ţări au adoptat democraţia, dar este o democraţie de foarte slabă calitate şi, de fapt, au făcut mult mai puţine decît se aştepta. Decît se aşteptau politologii din valul optimist? Decît se aşteptau aceşti teoreticieni, dar - mai grav şi mai serios - decît se aşteptau populaţiile din aceste ţări, aceşti noi cetăţeni, cred că putem să-i numim aşa. Deci problema este proasta calitate a acestor democraţii. Dar aici intervine o perspectivă semi-optimistă, pe care o adopt şi eu: tindem să credem că, atunci cînd regulile de bază ale democraţiei funcţionează, dacă sînt respectate, atunci ele vor creşte în timp calitatea democraţiei în sine. Chiar dacă unele aranjamente constituţionale sau politice sînt proaste, presiunea populară, alegerile, societatea civilă, mişcările sociale, toate acestea pot schimba ceva. Cîtă vreme jocul politic este deschis şi competitiv, greşelile pot fi corectate. Publicul poate afla cine este corupt şi poate scăpa de el, poate afla care sistem electoral este prost şi poate să-l schimbe şi aşa mai departe. Se aşteptau să fie totul perfect, rapid Perspectiva dumneavoastră semi-optimistă este bazată, aşadar, pe prezumţia că democraţia ca sistem are capacitatea de a se autocorecta. Exact. Cîtă vreme regulile de bază sînt respectate, capacitatea unică a democraţiei este aceea de a folosi aceste reguli pentru a schimba chiar regulile atunci cînd nu mai convin. Nu ai nevoie de revoluţie, nu ai nevoie de asasinat, poţi folosi aceste reguli pentru a schimba ceva. Asta se întîmplă în timp şi vor exista perioade de mari insatisfacţii, dar lumea nu este perfectă. Cîtă vreme regulile funcţionează, se pot face corecţii. Iar oamenii pot umple aceste reguli cu conţinut adevărat, pot să apară noi formaţiuni politice care să le înlocuiască pe cele învechite, pot să apară noi politicieni. Oricum, democraţia în sine este mereu un proiect incomplet. Nicăieri nu există o democraţie perfectă, democraţia este un proces. Peste tot există oameni nemulţumiţi de sistem, este şi bine că se întîmplă asta, aşa progresăm întotdeauna, pentru că unii sînt nemulţumiţi. Dar m-aţi întrebat de unde acest pesimism în mediul academic. Acest pesimism este real şi văd că se manifestă mai pregant la oameni din regiune, est-europeni, cum este şi Ivan Krastev (politolog bulgar, prezent la conferinţa de la NEC - n. red.). Dar aici trebuie să găsim o cale de mijloc între cei despre care vorbeam la început, aceşti sovietologi care pronosticau că după căderea comsunimului va urma un dezastru absolut, şi aceşti oameni nemulţumiţi, pe care i-am văzut şi la această conferinţă, care au un mesaj pesimist plecînd de la un punct de pornire total opus. Ei se aşteptau să fie totul perfect, rapid. Şi nu au răbdare. Ei văd că există probleme, că unele reguli nu funcţionează sau că sînt prost alese. Este o stare de pesimism care ajunge să spună că e ceva fundamental rău în aceste ţări şi că nu se poate rezolva în cadrul regulilor existente. Nu spun că aceşti oameni sînt un fel de revoluţionari, pentru că nu sînt. Dar par să creadă că aceste democraţii s-au împotmolit în populism. Am scris un articol pentru o conferinţă pe care chiar Ivan Krastev a organizat-o la Sofia, un articol în care apăram populismul din zonă (este vorba despre articolul din pagina alăturată - n. red.). Eu nu spun că populismul este un lucru bun, spun doar că populismul este o reacţie normală într-o democraţie, s-a întîmplat şi în SUA. Poate să ia forme diferite, dar în acel articol identific ceea ce cred că sînt forme generice, constante ale populismului. Populismul atrage oameni foarte diferiţi, cu opinii şi interese foarte diferite: din acest motiv, populismul are probleme cînd ajunge la guvernare. Bineînţeles, populismul este axat pe un lider puternic, charismatic este un cuvînt care nu îmi place, dar aceasta este ideea: speranţa pusă într-un lider care tinde să atace sistemul existent. Iar acest lider tinde să joacă după regulile democratice odată ajuns la guvernare? Exact aici este punctul cheie şi aici mă despart de aceşti pesimişti. În America Latină, aceşti lideri au adus schimbări foarte importante, uneori schimbări benefice, de pildă au inclus în sistemele politice grupuri anterior excluse, grupuri etnice, grupuri sociale, cum a făcut Peron în Argentina. Dar problema a fost că, acolo, populiştii, odată ajunşi la putere, nu au mai respectat regulile democratice. Fie că proveneau din mediul militar, fie că se sprijineau pe armată, fie că vorbim de noii populişti - Chávez în Venezuela, Morales în Bolivia - există o tendinţă puternică de a folosi aparatul coercitiv al statului pentru a forţa schimbarea împotriva elitei, a oligarhiei sau spuneţi-i cum vreţi. O combinaţie de populism şi militarism care a făcut şi face ravagii în America Latină. Se creează cicluri de instabilitate politică, pentru că e foarte greu să revii la funcţionarea normală democratică după o asemenea mişcare de forţă. Perspectiva optimistă asupra Europei este următoarea: aici populiştii apar, aduc schimbări, rup unele bariere, schimbă unele reguli, chiar subminează partidele politice existente şi nu este nimic în neregulă cu acest lucru din punct de vedere democratic, dar aceşti populişti est-europeni nu au forţa militară pentru a întrerupe ciclul democratic. Sînt obligaţi să joace după regulile democratice, fie că vor, fie că nu? Sînt nevoiţi să intre în competiţie. Sînt nevoiţi să participe la alegeri. Or fi capabili să facă unele manevre, să cumpere voturile unor categorii sociale prin anumite politici, dar nu poţi să cumperi mai multe de un scrutin. La un anumit moment, aceşti populişti vor suferi efectul disciplinator al democraţiei. Le lipseşte puterea militară a celor din America Latină şi de aceea nu sînt atît de îngrijorat de soarta democraţiei în estul Europei. Poate că vor lăsa ceva mizerie în urmă, poate că vor adopta anumite măsuri greşite, dar nu au norocul lui Chávez de a avea atîta petrol, nu pot arunca cu bani la nesfîrşit, şi oamenii îşi vor da seama că nu au făcut mare lucru pentru ei în realitate şi nu îi vor mai vota. Armata nu se implică în estul Europei, e ceva substanţial diferit la forţele armate de aici. Din acest motiv eu sînt semi-optimist. Dar discut cu oameni de păreri diferite. Am avut o discuţie cu Adam Michnik chiar zilele trecute şi vorbeam exact despre asta. Dintre toate ţările din estul Europei, Polonia are cea mai serioasă tradiţie de intervenţie militară. Înainte de comunism, a fost condusă de Pilsudski, şi chiar în timpul regimului comunist militarii au preluat practic puterea sub Jaruzelski. Armata a jucat acolo un rol important şi a părut dispusă să intervină în momente cheie. Dar nu şi în post-comunism. Putem vorbi şi despre alte ţări din zonă, despre amiralul Horthy în Ungaria, de pildă. Dar asta se întîmpla de mult. Polonia este un caz special pentru că acolo s-a întîmplat recent, în anii ’80. Am văzut sondaje unde armata este una dintre instituţiile cu cele mai mari procente de încredere în Polonia. Şi în România e la fel. Nu îmi place să aud aşa ceva, îmi dă emoţii. Dar nici în Polonia nu există o tendinţă ca armata să intervină, aşa cum se întîmplă în America Latină. Aceasta este marea diferenţă. Există insatisfacţie, există nemulţumire faţă de partidele existente. Şi exact aşa interpretez eu populismul: este un semn că partidele tradiţionale au eşuat. Partidele politice reprezintă instituţiile clar falimentare ale acestei tranziţii. Dar Europa de Est nu este un caz cu totul excepţional. Partidele politice sînt prost văzute în toată lumea. Spuneţi că populismul est-european poate avea efecte pozitive pentru că zdruncină acest sistem de partide? Da, asta argumentez în articol. Dar dacă partidele sînt nepopulare peste tot în lume, de ce criza e mai evidentă în Europa de Est? Dar nu este ceva redus doar la Europa de Est. Nici pe departe, există semne similare şi în alte părţi. Populismul nu lipseşte din democraţiile vestice L-aţi analiza pe Sarkozy în aceşti termeni? Da, în anumite aspecte. Sarkozy este în acelaşi timp un produs al sistemului francez de partide şi un rebel împotriva acestui sistem. În mod cert, Berlusconi este un alt caz. Diferenţa este că, în vest, partidele sînt mai consolidate şi pot absorbi mai uşor şocurile produse de asemenea lideri. Dar populismul nu lipseşte din democraţiile vestice. Grecia, de pildă, are această componentă populistă aproape permanentă în dezvoltarea sa. Nu ştiu cît de informat sînteţi despre scena politică din România. Sîntem după referendumul cîştigat covîrşitor de preşedintele Băsescu după un vot împotriva lui la fel de categoric în Parlament. Este România parte a unei schimbări mai largi? Din cîte ştiu, preşedintele Băsescu are un discurs anti-corupţie. În Europa de Est, acest mesaj are capacitatea de a mobiliza oamenii şi îi mobilizează peste liniile de demarcaţie tradiţionale ale partidelor deja existente. Dar asta se întîmplă pentru că există multă corupţie. Şi este clar o diferenţă între ce vor oamenii şi ce vor partidele, dacă referendumul produce un rezultat şi partidele votează altceva. Spuneaţi că democratizarea Europei de Est a fost un succes; nu se poate transfera experienţa de aici în alte zone, de exemplu în Orientul Mijlociu? Aceasta a fost specializarea mea, m-au preocupat şi am studiat lecţiile Europei de Est. Am scris despre importanţa meselor rotunde, despre negocierile între regimul dictatorial şi disidenţi şi, în esenţă, am avut dreptate: unde a existat experienţa negocierilor, am putut vedea o instaurare mai rapidă şi mai facilă a democraţiei. Dar era cu totul alt context şi nu îmi imaginez cum am putea transfera acea experienţă în Orientul Mijlociu, unde nimeni nu crede că democratizarea este punctul central. Acolo se vorbeşte mai mult despre identitate naţională, despre interese strategice, despre petrol, mai puţin despre democraţie. După părerea mea, etapa promovării democraţiei s-a încheiat. a consemnat Cristian GHINEA __________________ Philippe C. Schmitter este un nume cunoscut în teoria democratizării şi a tranziţiei de la autoritarism la democraţie. Publică frecvent în Journal of Democracy şi în alte reviste academice de ţinută. Născut în America şi cu o bogată experienţă în America Latină, s-a stabilit în ultimii ani în Europa, unde predă la Institutul European de la Florenţa. În 1986 a publicat împreună cu Guillermo O’Donnel şi Laurence Whitehead lucrarea în patru volume Transitions from Authoritarian Rule: Prospects for Democracy, care analiza schimbările democratice din America Latină şi sudul Europei. În 2000 a publicat volumul How to Democratize the European Union... and Why Bother?. Philippe C. Schmitter a fost prezent la Bucureşti în iunie pentru a participa la conferinţa "Post-communist Social and Political Conflicts: Citizenship and Consolidation in New Democracies of South East Europe", organizată de Colegiul "Noua Europă", prilej cu care am realizat acest interviu ( C. G. )