Geopolitica Matrioşkăi
În buna tradiţie a butadei lui W. Churchill, cel care - inspirat de păpuşa de lemn Matrioşka - spunea că Rusia este o ghicitoare ascunsă într-un mister încastrat într-o enigmă, comportamentul (geo)politic al statului condus de sistemul Putin & Medvedev permite mai multe niveluri de lectură, plecate din acţiuni şi declaraţii aparent disparate. Dar în politica unei mari puteri (ceea ce Rusia vrea să redevină) nu există multe lucruri disparate. Criza gazului din ianuarie a.c. e doar unul dintre gesturile de forţă pe care Rusia le-a încercat în ultimii ani - vezi revendicarea unui statut de primă putere în Antarctica (şi plantarea unui steag sub gheaţa Polului Nord), creşterea cheltuielilor militare (şi reluarea manevrelor în Marea Caraibilor sau testarea unei noi rachete balistice în 2007), încercarea unui cyber-atac împotriva Estoniei etc. Totodată, această criză a gazului este şi foarte riscantă pentru Moscova. În ultimii ani Rusia nu a excelat deloc în privinţa strategiilor de PR - drept care ea ar putea resimţi pierderi de imagine (şi nu numai) considerabile. Cum s-a ajuns aici? Orice criză importantă are rădăcini şi mize multiple. O miză este Ucraina; alta este "vecinătatea imediată" a Rusiei; o altă miză este Uniunea Europeană; şi alta este "acasă", în societatea rusă. Moscova are alergie la oranj Actualul sistem Putin-Medvedev nu are nici un motiv de simpatie pentru preşedintele Ucrainei. În viziunea Kremlinului, Iuşcenko şi cei care-l sprijină (americanii - a spus-o des în ultimii ani V. Putin) au scos Ucraina de pe orbita sa firească, unde a fost, vreme de secole, parte a Marii Rusii. Una dintre axiomele geopoliticii (vezi cartea lui Z. Brzezinski, Marea tablă de şah) spune că Rusia plus Ucraina este o mare putere, dar că Rusia fără Ucraina este (numai) o putere regională. Lui Vladimir Putin i-a fost dat să "îndure" două revoluţii colorate în spaţiul ex-URSS: revoluţia trandafirilor din Georgia (noiembrie 2003) şi revoluţia portocalie din Ucraina (decembrie 2004). De înţeles ce sentimente nutreşte Kremlinul faţă de lideri precum georgianul Saakashvili sau ucraineanul Iuşcenko. În ultimii patru ani, Rusia a avut numai eşecuri în a recîştiga controlul asupra Kievului - şi tot ce poate face acum este să alimenteze, cu orice mijloace, conflictul dintre preşedintele Iuşcenko şi premierul Iulia Timoşenko (mai dur chiar decît conflictul dintre liderii portocalii români T. Băsescu şi C.P. Tăriceanu). Peste un an, în Ucraina vor avea loc alegeri prezidenţiale; Rusia va încerca să le influenţeze. Pînă atunci, orice discreditare a lui Iuşcenko prinde bine; în spiritul lui divide et impera, Timoşenko poate fi deocamdată sprijinită de Putin. Dar ea nu e o filorusă, şi deci nici o variantă sută la sută sigură pentru Kremlin (aceeaşi Timoşenko cerea, în 2008, umbrela NATO pentru ţara sa - un gest care nu-ţi aduce fani entuziaşti la Moscova). După lichidarea politică a lui Iuşcenko, va apărea un antidot şi pentru Timoşenko. Relaţii speciale, interese pe măsură Pe scurt, Moscova a încercat să arate că Ucraina este incapabilă să fie un partener pentru Europa (în livrarea de gaze ruseşti), dar şi pentru Rusia (în tranzitul acestor gaze spre Vest). Ucraina fură (gaze ruseşti), Ucraina înşală (încrederea europenilor). Incapabilă să-şi plătească propriul consum (ruşii evaluau în decembrie 2008 o datorie a Ucrainei către Gazprom de 2,4 miliarde de dolari), ţara lui Iuşcenko aduce prejudicii întregii Europe. Acesta e mesajul Moscovei. Şi chiar dacă bucăţi din acest negru portret sînt adevărate, un lucru e cert: Rusia nu-i pregătită politic şi psihologic să accepte că părţi vitale din sfera sa de influenţă (precum Ucraina) încearcă acum o apropiere de NATO şi de UE. Aici este miezul problemei. Cum spunea recent premierul Putin - "Noi mereu plecăm de la premisa că avem o relaţie istorică specială cu Ucraina" (The Economist, 17 ianuarie a.c.). Fiecare să înţeleagă ce vrea - inclusiv avertismentul de aici. Dar Ucraina nu e doar o miză în sine. Războiul împotriva Georgiei din august 2008 şi acest gas war împotriva Ucrainei sînt gesturi mai ample, al căror destinatar este ceea ce Rusia numeşte vecinătatea imediată - adică ţările din perimetrul fostei URSS (exclusiv Ţările Baltice, "evadate" norocos spre NATO şi UE). Vecinătatea imediată este un concept-cheie al noii doctrine militare ruseşti (din 1993; inspiratorul a fost Elţîn, iar artizan principal generalul Gracev, atunci ministru al Apărării). Esenţa noului set doctrinar spune că armata rusă e datoare să-i apere şi pe cei cca 20 de milioane de ruşi din afara Federaţiei Ruse. Acest concept implică un altul, complementar: dacă Rusia are i) o vecinătate apropiată, atunci este normal să aibă şi ii) interese particulare în cadrul acesteia, pe care să le apere prin orice mijloace. Un mijloc este şi gazul - sau preţul lui, care depinde de calitatea relaţiilor pe care clientul le are cu Moscova. Aşadar, ca şi războiul cu Georgia, criza gazelor cu Ucraina e menită să spună tuturor vecinilor că Rusia "s-a ridicat din genunchi" şi că are memoria lungă. Aviz amatorilor (şi urmăriţi, de exemplu, ce se va întîmpla în Republica Moldova în acest an). Un clin dâoeil spre Europa Un detaliu esenţial: Rusia are disperată nevoie să-şi vîndă gazul - cu menţiunea că nu tot gazul vîndut de Rusia este gaz din Rusia (în 2007, Gazprom a încheiat un acord cu Kazahstanul şi Turkmenistanul, iar exportul de gaze al acestora trece prin conductele ruseşti). Europa are nevoie de gazul rusesc la fel cum gazul rusesc are nevoie de Uniunea Europeană - în acest moment clientul principal pentru marfă. Şi dacă tot alimentează Europa, Rusia aşteaptă de acolo semne de bunăvoinţă. Ajuns la Berlin, pe 16 ianuarie a.c., în plină criză, premierul Putin spunea: "Poziţia UE, care pune pe acelaşi plan Rusia şi Ucraina, reprezintă de facto un sprijin acordat Ucrainei". A se citi: Rusia este total nemulţumită de felul în care UE vede politica europeană de securitate şi apărare. Chiar dacă a acceptat (cu spatele la zid) lărgirile succesive ale NATO, Moscova continuă să vadă în această alianţă un adversar. De altfel, poate e şi firesc ca Rusia, dacă vrea să fie mare, să-şi găsească (sau să-şi inventeze) un inamic pe măsură. Pentru Moscova, NATO înseamnă prezenţă şi influenţă americană în Europa. Teza rusească este că protecţia NATO înseamnă de fapt divizarea Europei în zone cu securitate diferită: de exemplu, dacă Sofia şi Belgradul sînt capitale europene, de ce să fie ele protejate diferit, în funcţie de notele primite de la americani? În locul acestei umbrele NATO, Rusia vrea un sistem de securitate pan-european, în care Rusia, UE şi statele europene non-UE să fie parteneri - un proiect foarte frumos, dar şi foarte vag deocamdată. Pentru Moscova, acest proiect ar avea măcar două avantaje: i) niciodată nu va putea exista fără participarea Rusiei şi ii) materializarea sa este atît de îndepărtată, încît Rusia poate marca pînă atunci puncte bune, subliniindu-i necesitatea şi, simultan, criticînd NATO. Un alt motiv de supărare a Rusiei: Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), moştenitoarea fostei CSCE (Comisia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care a dus la Acordul final de la Helsinki, în august 1975). Din perspectiva Rusiei, OSCE este tot un instrument în mîna Occidentului. Deloc întîmplător, OSCE a fost în cîteva rînduri foarte critică la adresa Rusiei - semnalînd suspiciuni privind corectitudinea alegerilor, timorarea presei independente etc. Pe 25 noiembrie 2000, la Berlin, fostul ministru rus de Externe Igor Ivanov spunea: "OSCE riscă să se transforme într-un instrument (...) pentru impunerea democraţiei cu forţa". Iar două zile mai tîrziu, la Viena, el insista: "şNe provoacăţ îngrijorare tendinţa de a limita OSCE (...) la problemele umanitare şi ale drepturilor omului şşi astaţ numai în partea estică a spaţiului euroatlantic". Avertismentele lui Ivanov s-au materializat ulterior - vezi interzicerea participării observatorilor OSCE la alegerile din Rusia, în 2007. Un alibi pentru "acasă". În fine, această recentă criză a gazului are şi o miză internă: relaţia dintre conducători şi conduşi din Rusia. Pînă acum, sistemul Putin-Medvedev s-a bazat pe un pact informal: noi şechipa Putinţ conducem, voi şpopulaţiaţ trăiţi din ce în ce mai bine. În cazul de faţă, traiul bun presupune cu obligativitate vînzarea gazelor. Ceea ce ruşilor li s-a spus că nu s-a mai întîmplat, între 7 şi 19 ianuarie - din cauza Ucrainei şi a complicei sale, UE. Acest pact între lideri şi populaţie este acum în pericol. Rusia (prin Gazprom) arată doar o faţă a medaliei: diverse ţări, cu Ucraina în frunte, nu vor să accepte un preţ mărit la gaze. E doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate spune că preţul gazelor este în scădere oricum: de la cca 460 de dolari (în decembrie 2008) ar putea ajunge la 280 de dolari/mia de metri cubi la mijlocul acestui an (Newsweek, 19 ianuarie 2009). Scăderea este şi consecinţa faptului că, din cauza crizei, industriile mari consumatoare de gaze din UE (oţelării, uzine de aluminiu sau sticlărie etc.) bat pasul pe loc. Cu alte cuvinte, efectul e pervers: mărindu-şi pretenţiile, Rusia şi-a speriat unii dintre cei mai importanţi clienţi. Potrivit estimărilor occidentale, Gazprom - şi deci Rusia - a pierdut cca 200 de milioane de dolari în fiecare zi în care nu s-au livrat gaze (!). Numai în cele cinci zile de întrerupere completă a livrării (între 7 şi 12 ianuarie a.c.), Rusia a pierdut cca 1,1 miliarde dolari şi a trebuit să închidă în jur de 100 de puţuri. A spune că Ucraina este de vină poate fi o soluţie, dar nu aduce banii înapoi. Şi astfel, totul se închide într-un cerc vicios. În loc să-şi cheltuiască banii primiţi pe gaze pentru ameliorarea infrastructurii, Rusia a preferat să experimenteze noi rachete balistice; în loc de a moderniza spitalele, s-au preferat manevre militare cu Venezuela lui Hugo Chávez. Poate că Rusia a mai ratat încă o şansă de a reduce decalajul istoric faţă de Occident, şi acum are nevoie de un ţap ispăşitor. De ce nu ar juca Uniunea Europeană, NATO şi Ucraina un astfel de rol?
