„Ce mai poate urma după triumful global al capitalismului? Anarhia? Revolta? O nouă revoluţie? Şi după ea, ce altceva?“ 

Cei care nu vor să ştie, din indiferent ce motive, că, spre deosebire de comunism, capitalismul este reformabil, cei care ignoră cu bună ştiinţă atît eşecul istoric al comunismului cît şi hecatombele lăsate în urmă de totalitarismul roşu, apelează din nou la fatala utopie, atribuindu-i între altele şi virtuţile unui panaceu la actuala criză economico-financiară.  Cine a avut de suferit de pe urma comunismului, cine ţine încă bine minte lecţiile istoriei, trăite pe propria-i piele, tipărite în manuale sau povestite prin viu grai, nu poate resimţi decît o profundă indignare şi stupefacţie aflînd că lidera partidului stîngii din Germania, o anume Gesine Lötzsch, s-a încumetat să invoce, de vreo opt ori în cuprinsul unuia şi aceluiaşi articol, avantajele modelului comunist, în soluţionarea problemelor prezentului.  Cum era de aşteptat, amintitul articol şi mai ales explicit enunţata intenţie de a afla „căile ce duc la comunism spre a păşi pe ele“, fie pornind de pe „băncile opoziţiei, fie din loja guvernamentală“, au declanşat un val de dezbateri în paginile presei şi la televiziune. În cursul acestora, preopinenta şi-a mai diluat poziţiile, iar unii dintre liderii stîngii, formaţiune a foştilor comunişti est-germani, s-au distanţat curajos de afirmaţiile şefei lor de partid.  

Dar, chiar dacă partidul stîngii este oricum în pierdere razantă de popularitate, încă mai accentuată după controversele şi clarificările publice generate de insolenta, dar din fericire ratata, încercare spiritistă de a rechema „fantoma comunismului“ pe scena prezentului, motive de circumspecţie există, de vreme ce unele semne rele vin şi din alte direcţii. Între acestea, aparent anecdotică şi totuşi demnă de luat în serios ar fi sursa lingvistică. De 35 de ani încoace, Societatea pentru Limba Germană selectează, din discursul mass-media, cuvîntul anului.  

În 2010, acesta a fost Wutbürger –„cetăţeanul revoltat“, „furibund, furios“. Este drept că romanii au denotat printr-o formulă inspirată, dar nu foarte măgulitoare furor teutonicus, spiritul ofensiv, agresiv al străvechilor germani, de care urmaşii lor de azi se distanţează radical, cel puţin prin pacifismul lor programatic.  

Totuşi, valul de revolte ce a cuprins Europa nu a avut cum să nu atingă, măcar în treacăt, ceva mai placida şi chibzuita Germanie, desigur şi datorită convergenţei unor cauze interne cu impulsuri venite de dincolo de Rin. Mai exact, din Franţa vecină care, prin tradiţie, trece drept genitoare a revoluţiilor moderne, a insurecţiilor de tot felul. 

Cu relativă întîrziere, a văzut lumina tiparului, în traducere germană, un incendiar opuscul, redactat de aşa-zisul „Comitet invizibil“, purtînd titlul Insurecţia ce va veni. În Statele Unite, cărţulia franceză a făcut valuri mari, a fost luată foarte în serios de spiritele ultraconservatoare, adjudecîndu-şi în ochii acestora „meritul“ de a fi… diabolică. În Franţa, ea trecuse de la bun început şi drept un manual de instigare la „terorism“ şi „sabotaj“. În Germania, interesul faţă de primejdioasa scriere, aflată totuşi în vagă rezonanţă cu un anumit spirit al vremii, a fost ceva mai ponderat.  

„Catastrofa nu va veni, ea există – iar noi ne aflăm deja pe linia de prăbuşire a unei civilizaţii. Acesta este punctul de la care trebuie să pornim.“ Premisa, enunţată categoric, dă de înţeles că reglementarea situaţiei nu ar mai suporta amînare, că expectativa, aşteptarea unui moment prielnic pentru a acţiona, a „unei revoluţii, a unei apocalipse nucleare sau mişcări sociale“ ies din discuţie. Structurat aproape didactic în două părţi – teorie şi practică –, manifestul pune un diagnostic şi propune o terapie. 

Nelipsit de o anume relevanţă, diagnosticul pus stării lumii rămîne discutabil. Tratamentul, în schimb, este categoric inacceptabil fiindcă recurge fără reţineri la reţeta nefastă a comunismului, punînd eşecul grav al acestuia, devalorizarea lui conceptuală, în cîrca criticilor săi. Excedaţi de metehnele turbo ale capitalismului, ale globalizării şi ale crizei financiare, membrii „Comitetului invizibil“ cred în existenţa unor posibilităţi încă neexploatate ale comunismului, dînd uitării toate ororile comise în numele totalitarismului roşu, precum şi amara lui moştenire.  

Inspiraţi de simbolistica numărului 7 (cele 7 păcate capitale), autorii anonimi ai acestui „manifest“ postmodern descriu în şapte capitole „starea lumii“. Prezentul li se pare „lipsit de orice ieşire“, cine propune soluţii este „dat la o parte, ca şi cum ar exista un consens ca totul să meargă şi mai prost“. De „la stînga la dreapta, reprezentanţii clasei politice ar fi lipsiţi de relevanţă, discursurile lor se pliază clişeelor ce domină limbajul publicitar, capacul cazanului social este ermetic închis, în timp ce presiunea interioară creşte necontenit“. 

În recuzita argumentativă, în croiala frazelor, reminiscenţele unor lecturi din Nietzsche, Spengler, Agamben, Baudrillard şi, fireşte, Marx, conferă manifestului un patetism intelectualist, în timp ce potenţialul exploziv este din plin alimentat de soluţiile anarhiste, radicale, propuse întru „remedierea“ răului moral şi social al prezentului capitalist. „Două secole de capitalism şi nihilism au dus la o extremă autoalienare, la înstrăinarea de ceilalţi şi de lume.“ Drept care „Comitetul invizibil“ declară război „antropologiei“, „individului“, ca produse al capitalismului. Formele contemporane ale alienării, inventariate într-o cascadă de interogaţii retorice deja la începutul manifestului, sînt înglobate în problematica imigraţiei, care în viziunea adepţilor insurecţiei ar fi una falsă. Fiindcă – „Cine mai creşte acolo unde s-a născut? Cine mai locuieşte unde a copilărit? Cine mai lucrează unde locuieşte? Cine mai trăieşte acolo unde şi strămoşii săi au trăit? Iar copiii zilelor noastre, ai cui sînt ei? Ai televiziunii sau ai părinţilor? Adevărul este că am fost rupţi de orice formă de apartenenţă, că nu mai sîntem de niciunde. Istoria noastră este cea a colonizărilor, a migraţiilor, a războaielor, exilurilor, distrugerilor, dezrădăcinărilor. Este istoria a tot ceea ce face din noi nişte străini în această lume“. Rezonînd la apeluri antiglobaliste, avînd elemente comune cu o viziune împărtăşită deja de existenţialiştii veacului trecut, textul citat are inflexiunile unei lamentaţii ce virează spre revoltă. Viitorul întrevăzut de promotorii „insurecţiei“ este, de fapt, trecutul, iar după lectura manifestului se instalează sentimentul unui déjà-vu: comunarzii de azi nu pot şi nu ştiu să îngîne, în cele din urmă, decît tot „Internaţionala“. Pe care noi, cei forţaţi decenii la rînd să o cîntăm, nu mai vrem să o auzim.  

Expresie a unei „proaste dispoziţii“ (Der Spiegel), a „fantasmelor neputinţei“ (Neue Zurcher Zeitung), manifestul „Comitetului invizibil“ dovedeşte deopotrivă cît de puţin ştie sau cît de mult vrea să nu ştie o anumită categorie a intelectualilor occidentali despre ce a însemnat cu adevărat comunismul şi cît de scadent a devenit efortul de reformare „socială“ a capitalismului, în forma sa actuală.  

Scadenţă dovedită şi de alte două recente scrieri incitante. Cea dintîi este o instigare la indignare comisă într-o broşură pe care francezii şi-au făcut-o cadou de Crăciun, în aproape un milion de exemplare, semnată de nonagenarul Stéphane Hessel, fost membru al Rezistenţei franceze, supravieţuitor al lagărelor naziste, venerabil diplomat. Hessel este el însuşi o legendă vie, ceea ce explică în bună parte şi neaşteptata popularitate a apelului său. Numai că, în pofida entuziasmului cu care s-a cumpărat broşura, cititorii ei francezi şi-au dat seama că nu indignarea este cea care poate duce la o schimbare a situaţiei, ci actul reflexiv soldat cu aflarea soluţiilor. 

În prima zi a anului, ziarul Le Monde le-a cerut unor intelectuali francezi să-şi exprime motivele indignării. Un neuropsihiatru, Boris Cyrulnik, nu s-a supus experimentului deşi, în multe privinţe, este de acord cu Stéphane Hessel. Dar şi-a exprimat indignarea provocată de invitaţia de a se indigna, argumentînd că „indignarea este primul pas ce duce spre angajamentul orb“. 

 Pe lîngă insurecţie şi indignare, Elisabeth Weissmann propune, ca metodă a schimbării, „Nesupunerea etică“, într-o carte voluminoasă cu acest titlu, prefaţată de nimeni altul decît de… Stéphane Hessel.  

Conceptul de nesupunere morală, etică, este unul defensiv, menit să apere principii şi valori ameninţate de tăvălugul turbo-capitalismului globalizant, al neoliberalismului.  

Dar, în ciuda nobleţii angajamentului lor, „neascultătorii“ nu au şanse prea mari de a schimba lumea fiindcă – aminteşte Neue Zurcher Zeitung, comentînd noua „mişcare“ destul de subţire încă – democraţia se întemeiază pe faptul că regulile şi legile promulgate de aleşii poporului trebuie respectate de toţi, fără doar şi poate.  Date fiind însă recentele încercări, mai timide în Germania, mai ofensive în Franţa, de a resuscita ideea comunistă, de a o scoate de la naftalină, date fiind şi unele nostalgii totalitariste, resimţite de o anumită categorie a locuitorilor Europei de Est, democraţiile ar face bine să se confrunte mult mai temeinic, mai ofensiv, şi cu ceea ce a însemnat totalitarismul roşu, să grăbească reformele, şi să nu mai neglijeze principiul cauzalităţii, reductibil la elementara întrebare: de ce?.

Rodica Binder este jurnalistă la Deutsche Welle.