Ai noştri ca insectele

Nu ştiu cum trebuie să fi fost pentru Columb să plece la drum cu impresia că Pămîntul e plat şi că, dacă n-are grijă pe unde calcă, pică în neant ca un strop de ciorbă vărsat accidental de ospătar din farfurie. Dar cred că fiecare român care se apropie de Nădlac, Borş sau Cenad îi împărtăşeşte sentimentele. La fel ca şi gloria de explorator al Indiilor, mirosul de covrigi proaspăt puşi la uscat pe cozile cîinilor din Vest este cum nu se poate mai îmbătător. Dar drumul pînă pe Tărîmul Făgăduinţei e lung. Trece prin supermarketuri, prin pieţe aglomerate, prin catedrale şi benzinării. Şi nu-l poţi duce la bun sfîrşit decît dacă te prinzi că la prima notă falsă, eşti invitat politicos să cînţi la altă masă. La propriu. Spre fericirea agenţiilor de turism, românilor le plac locurile din poze. Deci dacă e plajă, atunci trebuie să fie cu palmieri. Adică Grecia. Aşa că, de la nord la sud, în toată jumătatea de est, nu poţi şi tu să strănuţi ca omul fără să auzi vreun "doamne-ajută" scăpat involuntar de vreun compatriot care, din exces de politeţe, a uitat că dulcele grai românesc nu e limbă de circulaţie internaţională. Na, acum, ce să faci, să-l ignori? Zici "săru’mîna". Vezi cum i se luminează faţa. "Ia uiteeeeee! Şi p-aci ne-ntîlnim! Şi, cum vă place Grecia? V-aţi cumpărat ceva interesant?" Păi, cum ai putea să nu-ţi cumperi ceva interesant, cînd tot românii îţi prezintă produsele în hipermarketurile de pe marginea autostrăzii dintre Volos şi Atena şi îţi vînd medicamente în farmaciile orăşelelor obscure din Halkidiki? Cînd în vîrful bolovanului, la Meteora, chiar în timp ce te reculegi întrebîndu-te cîtă credinţă ţi-ar trebui ţie, un gîndac biped, să urci mînăstirea aia piatră cu piatră pînă la dracu’n praznic, românii te roagă frumos să le faci şi lor o poză cu peisajul? Cînd în mijlocul Atenei lăutarii se plimbă printre mese şi cîntă cu foc la acordeon - spre deliciul publicului pe jumătate românesc, bineînţeles - un cîntec de jale cu mierle ce-şi varsă oful triluind pe-o creangă? Pe treptele catedralei din Strasbourg, o pirandă jeleşte. În ce limbă, Dumnezeu ştie, că molfăie cuvintele ca pe biscuiţi. Te gîndeşti să taci, dar doar pentru o secundă, că imediat după aia te trezeşti că-ţi dai cu părerea ca un savant pensionat despre te miri ce monstruleţi gotici sculptaţi la intrare. Imediat, mamaia ţi se agaţă de picior de parcă ar fi bunica uitată în mină şi se vaită ca o bocitoare profesionistă: "Români! Vorbim aceeaşi limbă, mamă, dă şi mie un euro, că sînt săracă şi eu..." A, deci înainte vorbea în franceză. Te decizi să urci în turn. Ai de urcat, dar zici că merită, se vede frumos oraşul, de acolo. Pe la jumătatea drumului, te opreşti gîfîind. Stai jos, că sînt scări în spirală şi ai ameţit. Pe zid, chiar la nivelul nasului tău de turist obosit: "Te iubesc, Nicu". Să mai zică cineva că iubirea nu-i un sentiment universal. Ştie şi limbi străine. Amsterdam e plin de străini. Ca şi Londra, doar că acolo e atîta înghesuială, încît dacă auzi româneşte ori e sub forma unei înjurături, ori e o frîntură pe care o prinzi din zbor în timp ce te zbaţi să nu te îneci în fluviul vîscos de oameni ce alunecă pe trotuar şi nu-ţi permit să stai nici o secundă pe loc să ciuleşti urechile. Cu Amsterdam, e altă poveste. Felinare roşii, fum de marijuana, negri care vînd cocaină şi ecstasy şi sentimentul că a te grăbi e un sacrilegiu. Japonezii şi-au strecurat pacificator aparatele foto în huse şi toată lumea contemplă. În vitrine, femei pe toate gusturile. Blonde diafane, brunete voluptoase, mulatre, asiatice, o zeiţă de la Vidra cu dreadlocks şi lenjerie cu imprimeu de leopard. Auzi un hohot de rîs, ridici privirea. Lîngă tine, românii îşi prezintă respectele sub forma omniprezentului organ genital masculin care pătrunde în tot felul de locuri, care mai de care mai şugubeţe. În cazul ăsta exclamaţia e retorică, dar ei simt nevoia să se tăvălească pe jos de rîs în faţa vitrinei, în timp ce toată lumea din jur se uită ca la un film mut prins de la jumătate, din care nu înţelegi nimic. Poate îi gîdilă cineva. În Budapesta vînd nimicuri în faţa Citadelei. În Praga îşi parchează tancul fix în poarta castelului. Iar în Viena năvălesc cîtă frunză şi iarbă cînd e rost de ieftineală şi se bat pe ultima pereche de şosete la 99 de eurocenţi, de parcă alea de Sebeş le-ar face bătături numai la gîndul că le pun în picioare. La Balcic se vorbeşte româneşte mai mult ca-n Ardeal. Dacă ţi se face foame, poţi mînca liniştit "La Ariciu’", unde mîncarea nu e cine ştie ce, dar cu ospătarii te înţelegi fără probleme. Iar pe plajă în Barcelona, o tînără cuprinsă de îngrijorare pentru bunăstarea iubitului ei îi aminteşte că dacă pleacă la furat, ar fi bine să-şi lase actele acasă. Da, românii sînt peste tot. Ca nişte insecte cu care vecinii noştri trebuie să înveţe să trăiască, cu toate că le mai cad uneori în cafea sau se dau cu capul de geam. Fiecare încercînd să demonstreze că e mai şmecheră decît cealaltă, că poate mai mult, într-o competiţie din care pînă la urmă cîştigă cine vine cu mai multe cadouri de la Harrod’s. Obsedaţi de descoperirea locului perfect, nu ne lăsăm pînă cînd nu punem piciorul pe tărîmul magic, cel fără nimic în comun cu ce avem acasă. Cel care ne rupe de trecut şi de responsabilitatea sinistră a unei vieţi mărunte presărate de orgasmele grătarelor, a meciurilor de fotbal şi a întîlnirilor cu neamurile. Turismul în sine este, dincolo de orice pretenţii de cultură, o activitate perversă şi imorală. E o specie de voyeurism care se potriveşte ca o mănuşă exhibiţionismului locurilor unde e o sursă consistentă de venit. Plimbările românilor înseamnă asta, plus uimirea sinceră a copilului care se plimbă prin parcul de distracţii, dar şi teribilismul vecinului de joacă mai în vîrstă care îl învaţă că se spune "ţîţe" şi nu "sîni". Şi, nu în ultimul rînd, plus spiritul mioritic de turmă care face ca, oricînd se întîlnesc în ţări străine doi sau mai mulţi români, să se simtă subit ca nişte fraţi aruncaţi aiurea în lume de o mamă denaturată şi care acum se întîlnesc întîmplător. Ceea ce oricum e bine, măcar atunci poate şi capra vecinului să moară în pace.