Borgman (Olanda-Danemarca-Belgia, 2013), de Alex van Warmerdam.

O prezenţă de umplutură în competiţia principală a Cannes-ului de anul trecut, producţia (în principal) olandeză Borgman, în regia lui Alex van Warmerdam, e o bizaroidă şi hipsteresc-macabră parabolă-mystery în care nu e întotdeauna clar cine, de ce sau cum, în schimb e clar că burghezia cu vilă în suburbie merită să sufere. Personajul titular (Jan Bijvoet), un vagabond cu barbă, ochi trişti, obraji supţi şi plete încîlcite, intră în scenă încolţit de trei vînători (printre care un preot cu puşcă) în ascunzătoarea lui subteran-forestieră şi apoi – odată scăpat de acolo printr-un incongruent tunel cît o galerie de mină – fugărit de ei printr-o pădure aparent presărată cu bîrloguri similare, ocupate de tovară şi de-ai săi. Ajuns la porţile unei cazemate moderniste, înăuntrul căreia pretinde că nu vrea să zăbovească decît preţ de un duş, Borgman este luat la bătaie de stăpînul casei, care prin acest act respingător se recomandă ca o ţintă legitimă pentru orice i-o fi rezervînd scenariul, oricît de crud. În schimb, stăpîna casei îl ia, în secret, sub protecţia ei; dincolo de faptul că pare să fie instantaneu vrăjită sexual de această apariţie şamanico-rasputiniană care este Borgman, femeia se recomandă iniţial ca fiind, în orice caz, mai sensibilă decît soţul ei – îşi omoară timpul pictînd, îi evocă pe copiii din sweatshop-uri ca să-şi ruşineze propria fetiţă răsfăţată –, dar îşi dă arama pe faţă refuzînd să-l lase sub acoperişul ei, pentru o noapte, pe prietenul bonei daneze, militar în permisie. Cît despre soţ, comportamentul acestuia se mai ameliorează cu ocaziile apariţiilor lui ulterioare, cînd dă dovadă de ceva tandreţe faţă de soţie, dar un alt lucru de care dă dovadă, cînd caută un grădinar şi intervievează candidaţi, este rasismul. Pe scurt, personajele soţului şi soţiei sînt programate să-şi dea în petic în feluri previzibile.

Printre precursorii importanţi ai filmului lui Alex van Warmerdam se numără Funny Games al lui Haneke şi Teorema al lui Pasolini; mergînd şi mai departe în trecut, se ajunge la Bunuel şi la vagabondul Boudu, personaj al lui Renoir. Ca şi în Teorema, o casă dintr-o zonă rezidenţială e întoarsă pe dos de un vizitator cu posibile origini supranaturale, deşi supranaturalul conjurat de van Warmerdam e unul de sorginte mai puţin angelică şi mai mult pop-demonică, pe muchia genului horror: vizitatorul e însoţit uneori de o pereche de cîini iviţi de nicăieri, iar alteori, cînd stăpînii casei dorm, obişnuieşte să se ciucească gol deasupra corpurilor lor. O altă diferenţă faţă de filmul făcut de Pasolini în plină revoluţie sexuală o constituie frigiditatea intrusului, care preferă să o ţină la distanţă pe complet subjugata stăpînă a casei, la fel cum şi unul dintre oamenii lui (are o echipă întreagă – doi bărbaţi şi două femei, cu nimic mai uşor de etichetat decît el) o ţine la distanţă pe tulburata bonă daneză. Ce-l apropie de un film ca Funny Games e afectarea unui anumit sado-chic – tuşele de stylishness din look-urile complicilor lui Borgman (personaje care altminteri nu au parte de caracterizări) şi al lui Borgman însuşi, sau comicul de descendenţă clasic-suprarealistă al unui cadru cu două cadavre întinse pe un pat, cu feţele în jos şi capetele atîrnînd peste margine, vîrîte în găleţi în care s-a turnat ciment. Deşi cadrul respectiv îşi poartă bine puse în evidenţă calităţile formale de tablou, de natură moartă, regizorul olandez tinde să mizeze mai mult pe ceea ce arată – de pildă, Borgman ucigîndu-l pe grădinarul familiei cu ajutorul unui tub prin care, Amazonia-like (deci suprarealist-incongruent), îi suflă în ceafă o săgeţică otrăvită –, decît pe cum o face. La nivelul punerii propriu-zise în imagini – mizanscenă, unghiulaţie, decupaj –, lui van Warmerdam îi lipseşte orice urmă de stil personal. Lipsa oricăror coups de cinema, a oricăror ambiţii de stil personal, cultivate la nivelul mizanscenei, unghiulaţiei sau decupajului, constituie un atu în cazul unui film ca (de pildă) Îngerul exterminator al lui Bunuel – plasat, tot aşa, într-un spaţiu al privilegierii sociale, ai cărui stăpîni, tot fără să-şi dea seama ce se întîmplă cu ei, sînt luaţi prizonieri de nişte forţe oculte. Însă la van Warmerdam, în total contrast cu Bunuel, strategia folosită de respectivele forţe, pentru a pune stăpînire pe vilă şi pe grădina acesteia, este nu doar ocultă, ci şi ocolită şi tărăgănată în feluri care sugerează o construcţie scenaristică prea capricioasă, cu prea multe idei aruncate în amestecătură, fără să fi fost dezvoltate. Pentru a aminti doar una dintre complicaţiile narative care, prin acumulare, pot lăsa o impresie tot mai puternică de arbitrar şi, implicit, de lipsă generală de însemnătate, uciderea grădinarului e o manevră de care Borgman şi oamenii săi (sau ce sînt aceştia) nu par să aibă nevoie pentru a se infiltra în vilă, mai ales dată fiind puterea ca de hipnotizator pe care liderul o exercită asupra stăpînei casei. Iar dacă o fac de dragul farsei în sine şi/sau de dragul demascării stăpînului casei ca rasist, situaţiile cu potenţial de farsă (interviurile pentru job-ul de grădinar, iar mai tîrziu o scenă cu toată lumea la masă) se fîsîie, iar demascările stăpînilor casei sînt bifări obosite ale unor arhibifate puncte de discurs antiburghez. Excentricitatea căutată a acestui film slab nu-i poate camufla lipsa de imaginaţie.