Dileme on-line

În Premiere puteţi găsi un top 5 al celor mai îngrozitoare (şi artificiale) accente din filme pe care probabil că nu le-aţi văzut niciodată.

Mulţi români vor să plece. Să părăsească o ţară care nu le mai oferă nimic. Mulţi exclamă, fără nici un argument, altul în afara aroganţei, că "pînă şi bulgarii ne-au luat-o înainte". Singurul adevăr e că mentalitatea generală este pesimistă cînd vorbeşti de România.

Zilele acestea, după cum bine ştiţi, se împlinesc doisprezece ani de la ultima prezenţă a tricolorilor la un campionat mondial. Atunci, în ’98, după turneul final din Franţa, a început o nouă eră pentru echipa noastră naţională. O pată pe obrazul tuturor românilor, o ruşine în istoria acestui popor mîndru şi deosebit de talentat.

De îndată ce am deschis pagina web a revistei Empire, două secţiuni mi-au atras atenţia şi ambele aveau cuvîntul world în titlu.

Între specii, singură cea umană nu are o identitate precisă. Mai clar... Luaţi un pui de veveriţă şi daţi-l spre creştere unei pisici. Deşi se va dezvolta într-un mediu pisicesc, animăluţul va fi, totuşi, o veveriţă: nu va miorlăi, nu se va hrăni cu carne, ci cu alune sau zahăr cubic, va locui într-o scorbură, iar la maturitate va alerga după o veveriţică sau un veveriţoi. Dar mîndrul om?

Nu-i înţeleg pe cei care nu-şi iubesc mamele. Sînt numeroşi. Aşa cum nu-i înţeleg pe cei care pleacă de acasă. Din acest moment ştiu că am pierdut un procent important de cititori. Cu cei care au rămas voi încerca să lămuresc pentru ce vorbitul despre plecatul de acasă are darul să enerveze.

Titu Maiorescu a avut de prin 1890 un unic prieten şi sfătuitor, a doua sa soţie, Ana. Destinul a lovit tocmai aici. În 1912 ea e lovită de un cancer şi în septembrie 1914 moare într-un sanatoriu din Heidelberg. Maiorescu a asistat-o, devotat, pîna a închis ochii.

La început era ’El Pibe d’Oro’, pur şi simplu ’Copilul de Aur’, aşa cum stătea în picioare, un metru şaizeci şi şase desculţ. Era ’La Mano de Dios’, cînd învingea de unul singur Anglia la Mondialul din ’86 sau ’Barrilete Cósmico’ (Butoiaşul atomic) cînd rescria istoria fotbalului cu Napoli şi reprezentativa Argentinei. MaraTONA era în negura tristeţilor sale bîntuite de droguri şi de zeci de kilograme în plus.

Volumul de corespondență Lots of Love – Scott et Scottie (correspondance 1936-1940) de Fitzgerald (tată și fiică) - Le Livre de Poche, tradus din engleză - ni-l arată pe scriitor în postura de tată exemplar. Și asta în timp ce soția sa, Zelda, vizita din ce în ce mai des spitalele psihiatrice.

Ce părere ai de primul nostru gol? Perla lui David Villa, acel golazo ireal şi iraţional din minutul 17, acea chemare la uzul raţiunii din care îmi fac raţiunii mele raţie şi care îmi anesteziază în aşa măsură raţiunea, încît am raţiuni de a mă plînge de iraţionala şi ireala sa frumuseţe.

Activităţile independente vor fi reconsiderate drept dependente pe baza unor criterii formulate circular şi complet paralel cu realitatea activităţii artistice.

Germania este în continuare ameninţată de islamişti. Un raport al serviciilor federale de securitate arată că propaganda islamistă a atins cote alarmante anul trecut, în timpul campaniei electorale pentru Bundestag.

Numele străzilor pe care le descopăr întîmplător prin Bucureşti nu contenesc să mă intrige. Oare cît de inspirat poţi fi dacă locuieşti pe strada Poemului sau pe strada Muzelor? Dacă stai pe strada Leagănului oare te simţi adormit tot timpul? Şi cît de dinamic eşti pe strada Acţiunii? Cît de motivat, pe strada Abnegaţiei? Suficient de tare ca să te muţi pe strada Întrecerii? Iar la pensie ai putea să te retragi pe strada Invalid Suligă Ion?

Tot mai multe publicaţii americane se gîndesc să-şi schimbe strategia în privinţa comentatorilor anonimi online. Moderatorii se plîng că nu mai pot face faţă insultelor şi exprimării injurioase.

QUOT CAPITA, TOT SENSUS (Cîte capete, atîtea păreri) – Procedeu inventat la Cupa Mondială din Germania de inventivul Zinedine Zidane.

Time publică o serie de articole şi poveşti despre fotbal ca sport global. Am selectat patru din grupajul special, nişte poveşti jurnalistice de toată cinstea.

După unii, Sonisphere este cel mai mare eveniment care a avut loc în România. Un fel de finala Ligii Campionilor (fără echipe româneşti, cel mai probabil). Poate chiar mai mult, o comparaţie corectă ar fi cu un weekend în care vineri e finala Ligii, sîmbătă finala Campionatului Mondial, iar duminică pogorîrea Sfîntului Duh.

"A muri este, la urma urmelor, cel mai obişnuit şi normal lucru din viaţă, un fapt de pură rutină, episod al interminabilei moşteniri din tată-n fiu", scria Saramago în Intermitenţele morţii.

Sînt tineri, aşadar revoltaţi şi tandri, idealişti şi sumbri, tonici şi apocaliptici. Să fie auziţi e o chestiune de viaţă şi moarte. Cînd şi-au dat seama că în spaţiul public nu se poate, au început să-şi facă bloguri.

Acum doi ani pe vremea asta, ca să agaţe conjunctural Campionatul European de Fotbal (evenimentul sportiv al anului care, ehei, implica şi naţionala României), advertiserii spirtoasei Unirea au lansat o serie de spoturi TV, în care Dorel şi echipa, jucînd miuţa lîngă un şantier arheologic, reuşeau să-i distrugă vestigiile “de o valoare inestimabilă”...

Am avut plăcerea să văd Franţa – Mexic împreună cu Charles Aznavour, la vila lui din Elveţia. Eram în trecere pe acolo, bătrînul a aflat, iar eu nu am putut refuza invitaţia.

După calculele cercetătorilor de la Bucureşti, vocabularul poetului Mircea Cărtărescu conţine (fără anglicisme) 11.998 de cuvinte, în timp ce lexicul suporterilor Bafana Bafana din tribul de canibali Mumbo-Jumbo este alcătuit din 300 de vocabule.

Jong Tae-Se este un făţarnic fără pereche, a precizat colonelul Hans Landa înainte de a-şi aprinde luleaua sa caraghioasă. Aşa cum i-am spus-o şi lui cînd l-am întîlnit la un spa exclusivist din Japonia, n-are nici cel mai mic respect faţă de suferinţa semenilor săi.

Lista europeană e destul de lungă: Le Pen în Franţa, Carl Hagen în Norvegia, Jörg Haider în Austria, Umberto Bossi în Italia, Vladimir Meciar în Slovacia, partidul lui Pym Fortuyn în Olanda, Christoph Blocher în Elveţia, Istvan Csurka în Ungaria, Andrzej Lepper în Polonia şi ultimul sosit, Tomislav Nikolici, în numele Partidului Radical Sîrb, al cărui lider real, Vojislav Seselj, e la Haga, unde urmează să fie judecat sub acuzaţia de a fi înfăptuit crime de război.

Chestia cu "moarte intelectualilor" n-a avut efectul scontat. Dar putem organiza acum o amplă operaţiune de murdărire a lor. Îi putem lichida moralmente, cu rezultate spectaculoase. Pe de o parte, îi azvîrlim astfel în gheara oprobriului public (ei sînt vinovaţi pentru tot, ei sînt marii trădători, marile lichele, coloana a cincea a Securităţii) şi, pe de altă parte, la adăpostul acestei noi mineriade de hîrtie, securiştii înşişi şi comanditarii lor pot să doarmă liniştiţi, dacă nu chiar

Bloggerii produc trupuri moleculare umplute cu sentimente exacerbate, umflate de semnificaţii ca nişte baloane. Acest gen de comunicare nu este prietenos, este mai degrabă o ameninţare. Fluxul permanent de informaţii este o formă de viol.

Din Doroşcani pînă-n Chitila, Cupa Mondială le luase minţile oamenilor. În afara cîtorva băbuţe acre din Tecuci, care, pentru că n-aveau televizor (şi nici internet), erau mai interesate de diminuarea pensiilor decît de combaterea vuvuzelelor, puţini mai păreau să ştie că existaseră vreodată şi chestiuni mai arzătoare decît meciurile turneului final din Africa de Sud.

Pe Cătălin îl ştiu din copilărie. Pe cînd jucam fotbal în curtea grădiniţei din  spatele blocului nostru din Rm. Vîlcea, cînd mergeam împreună la meditaţie la gramatică (pentru a intra la facultate la Bucureşti) şi cînd fiecare suferea după cîte o fată extrem de nerezonabilă în amor.

Într-un oraş de pe Continentul Negru, contrar bunelor maniere, un bărbat european îi pune piedică unui aborigen. Putem adăuga, deşi nu are relevanţă, că gestul se petrece sub privirile a zeci de mii de martori.

Mă numesc Green, Robert Green, dar mă tem că de azi înainte voi fi cunoscut drept ”ucigaşul”. Dacă înaintea meciului cu SUA, mi-ar fi spus cineva că voi rămîne forever în memoria englezilor, l-aş fi sărutat din tălpi pînă-n subsuori. Însă nu mi-aş fi imaginat niciodată că...

Am avut ghinionul să văd meciul de aseară, Franţa - Uruguay 0-0, cu Boris Yellnikoff si cu alţi cîţiva prieteni. Pe Boris îl ştiti, probabil, de la cinema, dintr-un film al lui Woody Allen.

A început festinul fotbalistic al planetei. De piatră să fii, şi tot eşti înghiţit de vortex. Toate publicaţiile importante şi-au deschis pagini speciale web Campionatul Mondial.

Timp de 31 de nopţi, cît durează Cupa Mondială de fotbal din Africa de Sud, voi fi noua dvs. Şeherezadă. Mă refer la jurnalul ei, ci nu la celelalte chestiuni mai ruşinoase.

Wim Wenders a venit în România la începutul lunii iunie, fiind invitatul special al Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF). Cu această ocazie, l-am întrebat, printre altele, care sînt cele mai noi descoperiri muzicale ale sale.

Pentru mine, fotbalul s-a asociat mereu bucuriei, mîndriei că pot aprecia o fază bună, triumfului cînd naţionala cîştigă. Amărăciunii cînd pierde. În ultimul an, însă, ca în multe alte domenii ale vieţii noastre publice, am trăit sentimentul că simpatica şi necesara subcultură a fotbalului a devenit subumanitate şi că microbiştii s-au transformat în microbi...

O lungă şi neplăcută experienţă de planuri şi strategii care nu au fost aduse la viaţă sau care au fost atît de răstălmăcite că au pierdut semnificaţia convenită şi au slăbit sensul potenţialului lor performativ cu siguranţă îşi spune cuvîntul.