Dileme on-line

Eu unul m-am cam săturat de cazul Roman Polanski. Vestea că a fost eliberat şi că nu va fi extrădat în America mă bucură.

Şi maimuţele protestează în faţa plăţii inegale pentru muncă egală. Evoluţia cere dreptate sau, în caz contrar, revoltă.

Undeva, pe lîngă Gara de Nord, între un second hand şi o covrigărie, l-am întîlnit pe Dumnezeu.

Endangered Species e un summit internaţional care va avea loc în martie 2011 în Londra şi în New York. Summitul nu are însă nicio legătură cu fauna şi/sau vegetaţia, şi asta pentru că speciile ameninţate sînt femeile.

Cadrul în care se desfăşoară acţiunea este Shutter Island, un sanatoriu de psihiatrie din Sudul Africii. Anul e 2010. Eroul, Arjen Robben, e un mare fotbalist aflat acolo cu un scop nobil (cel puţin aşa crede el) - să aducă Olandei prima Cupă Mondială după două finale pierdute în anii 70.

Se întîmplă uneori ca o copertă să-ți ia ochii și să rămîi cu gîndul la ea. Nu, nu vorbesc acum de coperțile cu gagici și sîni, se întîmplă și cu titluri bune. Am văzut coperta asta în fugă pe aeroportul din München, dar m-am gîndit că nu am timp să

Se spune că a venit din Africa, adus de vuvuzelele sclavilor; că a fost blestemul de moarte al băştinaşilor ghanezi, rostit în momentul în care demonul Luis Suárez a respins acea Jabulani de pe linia porţii, în ultimul minut al celor mai prelungi prelungiri, mai întîi cu piciorul de lemn al lui Sarah Bernhardt, mai apoi cu mîinile iscusite ale lui Leonard Bernstein.

Familia regală britanică este subiectul unui articol din Vanity Fair care observă că, pe timp de criză, în timp în timp ce Prinţul Harry este protagonistul unui meci de polo, pentru scopuri caritabile, Prinţul Charles îşi extinde achiziţiile imobiliare pe tărîm românesc.

Opinia generală reflectată de presă după aceste inundaţii este că statul român nu a anticipat, a reacţionat greoi şi heirupist, deşi bunăvoinţa nu a lipsit.

Ce aţi vrea să facă un tip cu adevărat viril, un bărbat Bergenbier, dacă se trezeşte cu berea curgîndu-i pe ţeavă? Să închidă coloana şi să schimbe garnitura? Sau obertailul? Spotul ăsta trebuia făcut: el întruchipează un vis de aur, un soi de utopie populară, precum legenda despre Cucania (în engl. Cockaigne, în fr. Cocagne), acea ţară fantastică în care cîrnaţii cresc în copac şi cîinii umblă cu covrigi în coadă.

În debutul partidei, un necunoscut pătrunde pe teren şi întinde un fir de sîrmă în calea mînjilor lui Joachim Löw. Imediat pacea Germaniei este tulburată de o serie de atentate violente comise de teroriştii separatişti catalani, Villa şi Puyol. Trochowski se enervează şi cu un şut rău intenţionat distruge răsadurile de varză de la marginea terenului.

Scandalul de spionaj dintre Statele Unite şi Rusia, în care FBI a arestat 10 agenţi secreţi ruşi aflaţi sub acoperire, este descris în The Economist ca semănînd cu un film cu buget redus sau chiar cu o parodie.

Săptămîna trecută am trimis mai multor artişti, manageri culturali şi cercetători invitaţia de a construi mental o imagine personală despre viitorul artei în România următorilor 5 ani. Imaginează viitorul este nu doar un îndemn de a prelua controlul asupra celor ce vor urma, ci şi o încercare de a scoate la suprafaţă speranţele, nevoile, temerile şi valorile creatorilor şi publicului de cultură din România.

A fi regizor (de film, de teatru, nici nu mai contează) nu-i treabă uşoară – trebuie să fii un bun coordonator, să fii creativ, atent, a visionary...

Dragă Theo, oare contemporanii mei mă vor trata vreodată cum se cuvine? După ce că urechea mea beteagă a suportat cu stoicism vîjîiala vuvuzelor timp de 4 săptămîni, şi am mai și calificat Olanda în finală, tot ei sunt nemulţumiţi. Îmi dă de gîndit faptul că pe străzile noastre joase au ieşit doar cîteva sute de mii de cetăţeni din cei 16,5 milioane înregistraţi oficial la ultimul recensămînt.

Dacă ne luăm după statistică, s-ar spune că aproape jumătate din locuitorii ţării noastre trăiesc într-un paradis accesibil: la ţară. De n-ar fi aşa, de ce s-ar înmulţi în peisajul rural casele de vacanţă ale oamenilor cu dare de mînă din oraşe, de ce de acolo maşinile s-ar întoarce totdeauna cu portbagajele pline (ospitalitatea ţărănească = gratuitate) sau de ce ar fi brusc iubite rudele uitate care acum şi-au recîştigat pămîntul, numai bun să fie valorificat în beneficiul celor gata să

Tate Modern Art din Londra a ştiut mereu să provoace publicul, să propună teme actuale, cu miză politică. Expoziţia (deschisă recent) cu titlul Voyeurism, Surveillance & the Camera pune problema calităţii artistice a fotografiilor reprezentînd accidente, incendii, cadavre, sex implicit sau explicit etc.

Într-un interviu în Télérama, actrița povestește cu șarm despre cum a venit în Franța pentru Truffaut, Chabrol, Godard, despre ce înseamnă să fii fiica unui mare actor, despre debutul în cinema din anii ‘60, căsătoria sa cu Roger Vadim, o fotografie din 1972 în care rîde (făcută în Vietnam) care a costat-o scump…

Mai întîi dispar din cadru „Les Bleus” şi „Azzurrii”. Nici o pierdere; nimeni nu mai pariază pe cai morţi. După aceea vine rîndul celor „The three Lions”, băieţii de aur ai lui Capello şi mai apoi a „Albicelestilor”, superbii visători ai lui Diego. Ambele reprezentative sînt sfîrtecate cu sînge rece de trupa lui Joachim Löw, revigorată cu sînge multietnic şi vioi. Şi astfel începe sfîrşitul.

Am învățat să merg pe o bicicletă cu roți ajutătoare. Cînd am început să-mi mențin echilibrul, ele au dispărut. Cu prețul unor julituri la picioare, am reușit să devin biciclistă, să ies pe trotuarul din fața casei și să fac ture pînă se întuneca de-a binelea. Cred că de pe atunci mă concentram să merg cît mai bine, din moment ce-mi intrase în cap că e unul dintre puținele lucruri pe care n-o să le mai uit niciodată. Și exact așa a fost...

Cofetăriile, cel puţin în București, îmi păreau o specie pe cale de dispariţie. E drept că, din anii 90 încoace, mai răsărea cîte una cu personalitate şi prăjituri bune pe ici pe colo; dar parcă nu mai avea viaţa lungă şi ştaiful de altadată…

Din pricină că realitatea e complexă şi are din ce în ce mai multe aspecte, dilematicii de serviciu caută noi perechi de ochi care să vadă în culori şi în 3,14.

Şi odată cu personajele Cupei Mondiale, numite aici ‘Nopţile africane’, mor şi eu şi spaimele mele argentiniene care se tot repetă, o dată la patru ani, la fel cum ploile de vară se repetă peste sufletele frumoşilor învinşi.

Prietene cititor online, pe cuvînt de onoare că nu mai ştiu nimic din cîte s-au întîmplat, vineri seară, în primele două sferturi de finală, dar aşteaptă o clipă, nu pleca, poate că tot o să-mi mai aduc aminte cîte ceva, odată ajuns pe plajă, pe nisipul cu scoici tăioase, la o porţie de hamsii prăjite, înmujdeiate, înhălbate bine cu bere cu guler rece ca bruma.

Revista Time scrie despre un adevărat blestem al resurselor verificat în istorie şi teoretizat pentru prima dată în 1993 de  un economist britanic (Richard M. Auty).

O tradiţie era pe cale să se stingă. Cortina părea să fie definitiv trasă peste lumea plină de farmec a spectacolului de varietăţi TV. Cînd colo, iat-o redeşteptată, ce-i drept sub o formă mai umilă, dacă nu chiar desconsiderată pe alocuri în lumea artistică, în spoturile publicitare.

Multe zile după aceea, în faţa loviturilor de pedeapsă din finala cu Brazilia, El Comandante Diego Armando Maradona avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată în care fundaşul său Gabriel Heinze a marcat primul gol la mondialul african. Reuşita i-a umplut sufletul de bucurie şi i-a picurat selecţionerului biancocelestilor (pe şira spinării) primii fiori de gheaţă.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, film realizat de Andrei Ujică și proiectat în premieră la Cannes 2010 în afara competiţiei, alături de You Will Meet A Tall Dark Stranger al lui Woody Allen şi de Wall Street: Money Never Sleeps al lui Oliver Stone, a fost deja văzut în România de cîteva sute de spectatori norocoşi, la TIFF, la începutul lunii iunie.

Ceauşeştii au fost, într-adevăr, un cuplu inseparabil. Circula o poveste despre cum se certau ei pe marginea unei machete a unei clădiri măreţe pe care voiau s-o construiască. El voia cupolă. Ea? Dădea cupola la o parte. El o punea la loc. Într-un sfîrşit, ea lua cupola şi o băga în poşetă. Punct.

Cum pur şi simplu habar n-am cine mai sînt astăzi idolii, am întrebat-o pe fiică-mea, care, avînd cincisprezece ani, ar fi putut să fie mai în temă. "Păi, nimeni", mi-a răspuns ea, lăţită pe fotoliu şi gîfîind, fiindcă dansaserăm vreo jumătate de oră pe Chuck Berry ca nebunii. "S-a terminat cu idolii. Acum e-nghesuială mare în topuri, unii intră, alţii ies, colegîştele mele fredonează azi din A.S.I.A., mîine din Ca$$a Loco, dar nimeni nu mai are un cult pentru careva.

În Europa de Est, "războiul rece" nu se numea "războiul rece". Se numea "lupta pentru pace". Lumea era împărţită în capitalişti răi (imperialişti), care, adunaţi laolaltă într-o organizaţie criminală numită NATO, se năpusteau asupra unor popoare libere şi fericite pentru a le decima şi exploata, şi comunişti paşnici, care, înfrăţiţi de nobile idealuri, înfierau lipsa de umanism a capitaliştilor, zburînd, în acelaşi timp, spre un viitor de aur.

Într-o bună dimineaţă, la o zi după ce împlinise melancolica vîrstă de 51 de ani (iar Brazilia lui Kaka, Luis Fabiaono şi Maicon se distrase cu Chile în optimile de finală), Alex. Leo Şerban se trezi, la Lisabona, în camera Marilyn, metamorfozat într-un menuet nemaiîntîlnit.

De ce articolul care a dus la căderea generalului nu este un exemplu de bun jurnalism, ci doar un text scris de un chibiț care a avut baftă. Și un exemplu de jurnalism foarte bun pe subiect asemănător.

O zi de dumincă e momentul cel mai bun să faci o vizită la casa lui Arghezi. Dacă vrei să ajungi la Mărţişor, trebuie să treci pe lîngă cel mai nou şi mai mare mall din România. Cînd Arghezi a cumpărat terenul, în 1926, avea 46 de ani şi cartierul era unul liniştit şi retras, la marginea capitalei, în fosta mahala “Cărămidarii de Jos”.

e acum începutul. locuim la bistritz, deasupra mării, la doi ani lumină de ceva foarte, foarte fragil. am crescut mari şi-acum că suntem oameni mari îngrijim şi iubim o fetiţă.

Cum arată existenţa cotidiană într-unul dintre cele mai contestate regimuri din lume? Der Spiegel, ediţia engleză, dedică un articol acestui subiect.

Să tot fi fost ora şapte şi jumătate seara. Eram nervos nevoie mare după Germania – Anglia 4-1 şi am intrat să beau o tărie într-o cîrciumă din cartier. Numit „Catedrala” pe vremuri, cînd încă mai eram alintat „Gazza”, fotbalistul nepereche, localul fusese reamenajat acum. M-am aşezat la o masă goală şi am cerut trei sticle de whisky şi o găleată de gheaţă.

Aveam pe vremuri un coleg de clasă ceva mai talentat decît mine. Deşi a obţinut diploma de inginer agronom, a ajuns romancier faimos. După ce a fost, rînd pe rînd, şomer, divorţat, depresiv, pacient psiho şi chiar poet. Eu am ajuns doar microbist, dar asta este o cu totul altă discuţie.

Selecţionerul Marcelo Lippi - cinefilii spun despre el că ar semăna cu Paul Newman- a venit pe Continentul Negru cu cele mai bune intenţii. Suflet nostalgic, tehnicianul azzurrilor n-a înţeles rostul unor schimbări făcute de dragul schimbărilor şi, din principiu, a mizat tot pe vechea gardă din care nu lipseşte nici unul dintre boemii săi prieteni: poetul Cannavaro, zugravii renascentişti Buffon şi Zambrotta, regizorul Pirlo sau prim-balerinul Pepe.