nopți africane

Cadrul în care se desfăşoară acţiunea este Shutter Island, un sanatoriu de psihiatrie din Sudul Africii. Anul e 2010. Eroul, Arjen Robben, e un mare fotbalist aflat acolo cu un scop nobil (cel puţin aşa crede el) - să aducă Olandei prima Cupă Mondială după două finale pierdute în anii 70.

Se spune că a venit din Africa, adus de vuvuzelele sclavilor; că a fost blestemul de moarte al băştinaşilor ghanezi, rostit în momentul în care demonul Luis Suárez a respins acea Jabulani de pe linia porţii, în ultimul minut al celor mai prelungi prelungiri, mai întîi cu piciorul de lemn al lui Sarah Bernhardt, mai apoi cu mîinile iscusite ale lui Leonard Bernstein.

În debutul partidei, un necunoscut pătrunde pe teren şi întinde un fir de sîrmă în calea mînjilor lui Joachim Löw. Imediat pacea Germaniei este tulburată de o serie de atentate violente comise de teroriştii separatişti catalani, Villa şi Puyol. Trochowski se enervează şi cu un şut rău intenţionat distruge răsadurile de varză de la marginea terenului.

Dragă Theo, oare contemporanii mei mă vor trata vreodată cum se cuvine? După ce că urechea mea beteagă a suportat cu stoicism vîjîiala vuvuzelor timp de 4 săptămîni, şi am mai și calificat Olanda în finală, tot ei sunt nemulţumiţi. Îmi dă de gîndit faptul că pe străzile noastre joase au ieşit doar cîteva sute de mii de cetăţeni din cei 16,5 milioane înregistraţi oficial la ultimul recensămînt.

Mai întîi dispar din cadru „Les Bleus” şi „Azzurrii”. Nici o pierdere; nimeni nu mai pariază pe cai morţi. După aceea vine rîndul celor „The three Lions”, băieţii de aur ai lui Capello şi mai apoi a „Albicelestilor”, superbii visători ai lui Diego. Ambele reprezentative sînt sfîrtecate cu sînge rece de trupa lui Joachim Löw, revigorată cu sînge multietnic şi vioi. Şi astfel începe sfîrşitul.

Şi odată cu personajele Cupei Mondiale, numite aici ‘Nopţile africane’, mor şi eu şi spaimele mele argentiniene care se tot repetă, o dată la patru ani, la fel cum ploile de vară se repetă peste sufletele frumoşilor învinşi.

Prietene cititor online, pe cuvînt de onoare că nu mai ştiu nimic din cîte s-au întîmplat, vineri seară, în primele două sferturi de finală, dar aşteaptă o clipă, nu pleca, poate că tot o să-mi mai aduc aminte cîte ceva, odată ajuns pe plajă, pe nisipul cu scoici tăioase, la o porţie de hamsii prăjite, înmujdeiate, înhălbate bine cu bere cu guler rece ca bruma.

Multe zile după aceea, în faţa loviturilor de pedeapsă din finala cu Brazilia, El Comandante Diego Armando Maradona avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată în care fundaşul său Gabriel Heinze a marcat primul gol la mondialul african. Reuşita i-a umplut sufletul de bucurie şi i-a picurat selecţionerului biancocelestilor (pe şira spinării) primii fiori de gheaţă.

Într-o bună dimineaţă, la o zi după ce împlinise melancolica vîrstă de 51 de ani (iar Brazilia lui Kaka, Luis Fabiaono şi Maicon se distrase cu Chile în optimile de finală), Alex. Leo Şerban se trezi, la Lisabona, în camera Marilyn, metamorfozat într-un menuet nemaiîntîlnit.

Să tot fi fost ora şapte şi jumătate seara. Eram nervos nevoie mare după Germania – Anglia 4-1 şi am intrat să beau o tărie într-o cîrciumă din cartier. Numit „Catedrala” pe vremuri, cînd încă mai eram alintat „Gazza”, fotbalistul nepereche, localul fusese reamenajat acum. M-am aşezat la o masă goală şi am cerut trei sticle de whisky şi o găleată de gheaţă.

Aveam pe vremuri un coleg de clasă ceva mai talentat decît mine. Deşi a obţinut diploma de inginer agronom, a ajuns romancier faimos. După ce a fost, rînd pe rînd, şomer, divorţat, depresiv, pacient psiho şi chiar poet. Eu am ajuns doar microbist, dar asta este o cu totul altă discuţie.

Selecţionerul Marcelo Lippi - cinefilii spun despre el că ar semăna cu Paul Newman- a venit pe Continentul Negru cu cele mai bune intenţii. Suflet nostalgic, tehnicianul azzurrilor n-a înţeles rostul unor schimbări făcute de dragul schimbărilor şi, din principiu, a mizat tot pe vechea gardă din care nu lipseşte nici unul dintre boemii săi prieteni: poetul Cannavaro, zugravii renascentişti Buffon şi Zambrotta, regizorul Pirlo sau prim-balerinul Pepe.

Zilele acestea, după cum bine ştiţi, se împlinesc doisprezece ani de la ultima prezenţă a tricolorilor la un campionat mondial. Atunci, în ’98, după turneul final din Franţa, a început o nouă eră pentru echipa noastră naţională. O pată pe obrazul tuturor românilor, o ruşine în istoria acestui popor mîndru şi deosebit de talentat.

La început era ’El Pibe d’Oro’, pur şi simplu ’Copilul de Aur’, aşa cum stătea în picioare, un metru şaizeci şi şase desculţ. Era ’La Mano de Dios’, cînd învingea de unul singur Anglia la Mondialul din ’86 sau ’Barrilete Cósmico’ (Butoiaşul atomic) cînd rescria istoria fotbalului cu Napoli şi reprezentativa Argentinei. MaraTONA era în negura tristeţilor sale bîntuite de droguri şi de zeci de kilograme în plus.

Ce părere ai de primul nostru gol? Perla lui David Villa, acel golazo ireal şi iraţional din minutul 17, acea chemare la uzul raţiunii din care îmi fac raţiunii mele raţie şi care îmi anesteziază în aşa măsură raţiunea, încît am raţiuni de a mă plînge de iraţionala şi ireala sa frumuseţe.

QUOT CAPITA, TOT SENSUS (Cîte capete, atîtea păreri) – Procedeu inventat la Cupa Mondială din Germania de inventivul Zinedine Zidane.

"A muri este, la urma urmelor, cel mai obişnuit şi normal lucru din viaţă, un fapt de pură rutină, episod al interminabilei moşteniri din tată-n fiu", scria Saramago în Intermitenţele morţii.

Am avut plăcerea să văd Franţa – Mexic împreună cu Charles Aznavour, la vila lui din Elveţia. Eram în trecere pe acolo, bătrînul a aflat, iar eu nu am putut refuza invitaţia.

După calculele cercetătorilor de la Bucureşti, vocabularul poetului Mircea Cărtărescu conţine (fără anglicisme) 11.998 de cuvinte, în timp ce lexicul suporterilor Bafana Bafana din tribul de canibali Mumbo-Jumbo este alcătuit din 300 de vocabule.

Jong Tae-Se este un făţarnic fără pereche, a precizat colonelul Hans Landa înainte de a-şi aprinde luleaua sa caraghioasă. Aşa cum i-am spus-o şi lui cînd l-am întîlnit la un spa exclusivist din Japonia, n-are nici cel mai mic respect faţă de suferinţa semenilor săi.

Din Doroşcani pînă-n Chitila, Cupa Mondială le luase minţile oamenilor. În afara cîtorva băbuţe acre din Tecuci, care, pentru că n-aveau televizor (şi nici internet), erau mai interesate de diminuarea pensiilor decît de combaterea vuvuzelelor, puţini mai păreau să ştie că existaseră vreodată şi chestiuni mai arzătoare decît meciurile turneului final din Africa de Sud.

Într-un oraş de pe Continentul Negru, contrar bunelor maniere, un bărbat european îi pune piedică unui aborigen. Putem adăuga, deşi nu are relevanţă, că gestul se petrece sub privirile a zeci de mii de martori.

Mă numesc Green, Robert Green, dar mă tem că de azi înainte voi fi cunoscut drept ”ucigaşul”. Dacă înaintea meciului cu SUA, mi-ar fi spus cineva că voi rămîne forever în memoria englezilor, l-aş fi sărutat din tălpi pînă-n subsuori. Însă nu mi-aş fi imaginat niciodată că...

Am avut ghinionul să văd meciul de aseară, Franţa - Uruguay 0-0, cu Boris Yellnikoff si cu alţi cîţiva prieteni. Pe Boris îl ştiti, probabil, de la cinema, dintr-un film al lui Woody Allen.

Timp de 31 de nopţi, cît durează Cupa Mondială de fotbal din Africa de Sud, voi fi noua dvs. Şeherezadă. Mă refer la jurnalul ei, ci nu la celelalte chestiuni mai ruşinoase.