Fado. Muzică pentru cameleoni
Într-o bună dimineaţă, la o zi după ce împlinise melancolica vîrstă de 51 de ani (iar Brazilia lui Kaka, Luis Fabiaono şi Maicon se distrase cu Chile în optimile de finală), Alex. Leo Şerban se trezi, la Lisabona, în camera Marilyn, metamorfozat într-un menuet nemaiîntîlnit. Cei din conducerea hotelului Florida s-au jurat că n-a fost mîna lor, iar domnul Leo a fost nevoit să accepte că nu era vorba de vreun vis sprinţar de-ale lui Kafka, ci de o monumentală farsă a destinului implacabil.
Cum Menuetul nostru, marilynofil din fire, era singur cuc în cameră cu Diva pop a secolului douăzeci, a profitat de ocazie şi-a intrat în vorbă cu dumneaei. Mai ales că M.M., din tablouri şi fotografii, a fost cea care l-a abordat mai întîi.
M.M.: Ce mai faci, scumpule? Te simţi bine?
a.l.ş.: Mulţumesc de întrebare. Sincer să fiu, din postura asta, mă simt un pic mai bine decît un... fado.
M.M.: O, iartă-mă pentru ţinutele retro, dar chiar nu-mi mai plac fotografiile astea. M-au prins aşa de îngîndurată... Un poème un peu triste.
a.l.ş..: Arăţi bine. And I know that you know that I know a Marilyn picture is worth a billion words, right?
M.M. (rozîndu-şi o unghie deja mîncată pînă la tencuială): Eşti sigur? Sunt atît de agitată înaintea partidei dintre Portugalia şi Spania... Am emoţii mari pentru Cristiano Ronaldo.
a.l.ş.: Păi Portugalia este o echipă bună, nu? Dar să ştii că pe Ronaldo îl confund cu Ronaldinho. Mă rog, ţinînd cont că am ajuns în Argentina crezînd că Maradona e brazilian (şi nu mi-a spart nimeni capul), presupun că ori am avut mare noroc, ori nu e aşa grav.
M.M.: Ha, ha! Cu Dinho? Mor de rîs cu tine... Cum să-l încurci pe Cristiano cu Dinţosul? Ştiai că Ronaldo a fost descoperit de un român de-al tău, Loţi Boloni, pe vremea cînd antrena aici, la Sporting Lisabona?
a.l.ş.: Am impresia că Loţi ăsta de care zici este mai mult maghiar decît român. Oricum, mă bate gîndul să renunţ la cetăţenia română. Dar nici prin minte nu mi-ar fi trecut că eşti atît de împătimită după fotbal. Bănuiam că “some like it hot”.
M.M.: Well, nobody's perfect.Vedem meciul împreună? Poate îmi faci cinste şi cu o sticlă de şampanie, că tot a fost ziua ta. Apropo, cum ai petrecut?
a.l.ş.: Am sărbătorit cu nişte stridii jumbo, într-un loc special. Simplu şi discret - o cafeluţă la cafeneaua lui Pessoa, dar nu aia ştiută de toata lumea, ci alta, ştiută de the happy few...
M.M.: (Tăcere)
a.l.ş.: (Tăcere)
M.M.: (Chicoteli)
a.l.ş.: (Chicoteli)
M.M.: De ce chicoteşti acolo?
a.l.ş.: Nu chicoteam, mă gîndeam că, aşa microbistă cum nu te ştiam, ai fi fost tare haioasă în rolul Victoriei Beckham.
M.M.: Cum naiba s-o fi jucat eu pe anorexica aia? Acum rîzi de mine?
a.l.ş.: Ţi se pare că rîd?
M.M.: Rîzi pe dinăuntru. Şi ăsta-i cel mai groaznic fel de a rîde. (Încruntîndu-se, rozîndu-şi unghia degetului mare.) Acum serios vorbind. Părul e problema, se decolorează în timp. Pun pariu că bărbaţii nu se vor sătura niciodată de blondele prostuţe. Trebuie vopsit. Şi n-am avut timp de asta.
a.l.ş.: Bietul şi nevinovatul de mine. Şi eu care te credeam o blondă bona fide.
M.M.: Sînt. Însă nimeni nu-i chiar aşa de natural. Şi mai scuteşte-mă de bancuri cu blonde, sînt sătulă pînă-n gît.
a.l.ş.: Dar, Marilyn, ştii bine că, la fel ca Truman Capote, te consider nu doar sex simbolul absolut al Hollywood-ului, ci o femeie foarte inteligentă, calculată & self made la modul aproape maniacal.
M.M.: Maniaci sunteţi voi, Truman şi cu tine. Hai că începe meciul.
Claudiu Bolozan este jurnalist sportiv. De ceva vreme, are şi blog. Îl găsiţi la vivir para contarla
