Diego (by Humbert Humbert)
Di-Ego. Diego.
Dieguito, lumină a vieţii mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu. Diego Armando Maradona: milioane de oameni rostesc numele acesta ca pe o incantaţie, ca pe un poem magic, alcătuit din trei cuvinte, trei întrupări ale aceluiaşi personaj iubit şi hulit, venerat şi defăimat deopotrivă, trei ere distincte într-un vis unic, nesfîrşit - Cupa Mondială.
La început era ’El Pibe d’Oro’, pur şi simplu ’Copilul de Aur’, aşa cum stătea în picioare, un metru şaizeci şi şase desculţ. Era ’La Mano de Dios’, cînd învingea de unul singur Anglia la Mondialul din ’86 sau ’Barrilete Cósmico’ (Butoiaşul atomic) cînd rescria istoria fotbalului cu Napoli şi reprezentativa Argentinei. MaraTONA era în negura tristeţilor sale bîntuite de droguri şi de zeci de kilograme în plus. Era ’Diegol’ pe stadion şi ’El D10S’ în inimile celor năpăstuiţi. În amintirile mele, însă, era întotdeauna Diego, El Mejor Jugador del Siglo.
A mai fost cineva înaintea lui? Da, da, a fost. De fapt, poate n-ar fi existat nici un Diego dacă într-o vară iniţiatică nu m-aş fi ataşat iremediabil de acel obiect. Dar cînd asta? Demult, înainte să fi auzit de Diego.
M-am născut în Europa, dar am simpatizat de cînd mă ştiu cu ‘pumele’. Într-o clipită veţi vedea şi cîteva ilustrate frumoase ale jucătorilor ‘albi-celestes’ (sper ca stilul meu să nu vă pară deja insuportabil - scriu sub supraveghere şi contratimp) sau măcar un youtube.
Am fost un copil fericit şi sănătos; trăiam în lumea minunată a cărţilor ilustrate, a nisipurilor curate, a portocalilor, a panoramelor maritime şi a chipurilor zîmbitoare. În plus, îmi plăceau Jorge Luis Borges şi Tangoul. Asta pînă cînd a apărut el, legendarul - numit exact aşa! – ‘Tango’ (Rosario Adidas), soarele copilăriei mele, balonul oficial al Mondialului argentinian din ‘78. Douăzeci de triade creau impresia a douăsprezece cercuri. Era cel mai scump balon de fotbal inventat pînă atunci, 50 de lire sterline – bucata.
Îmi amintesc cu precizie trăsăturile lui: piele fină de culoarea laptelui, linii negre, energice, încordate, cusături subţiri formînd pentagoane ispititoare, închistate apoi în cercuri ample, apetisante... L-am văzut mai întîi la televizor, la piciorul lui Mario Kempes, golgheterul turneului. Cîteva zile mai târziu, tata, în stilul lui elegant şi fermecător, mi-a adus (dintr-o delegaţie) Tango-ul Rosario.
Frunzăresc memoriile mele fericite şi mă întreb întruna dacă minunea din viaţa mea s-a produs atunci, în strălucirea acelei veri îndepărtate. Totuşi, sunt convins că, într-un anume mod magic şi suprarealist, Diego a început odată cu Tangoul.
Şi mai sunt convins că povestea lui fabuloasă nu se va încheia nici după grupe, unde a obţinut deja trei victorii din trei, nici după optimi, unde va da piept cu Mexicul (o naţiune care îl divinizează), nici după sferturile cu Germania sau semifinala cu Spania, nici măcar după marea finală cu rivala de moarte Brazilia şi nici măcar după ce va alerga în fundul gol, prin Buenos Aires, aşa cum a promis, după cîştigarea titlului suprem.
Claudiu Bolozan este jurnalist sportiv. De ceva vreme, are și blog. Îl găsiți la vivir para contarla
