Bucureștiul prin ochii mei
Motivul prezenței mele aici, în București, al exilului meu voluntar în România, o țară de care mai degrabă se fuge, ramîne pentru mai multă lume o nebunie, un lucru neclar, ciudat, chiar îngrijorător. Mi-am părăsit țara mea natală și adesea îi invidiez pe exiliații adevărați, pe cei care spun că își iubesc cu pasiune țara de origine, dar nu pot trăi acolo din cauza unor motive politice sau economice. Atunci, exilul meu poate părea superficial, capricios, individualist.
De ce sînt aici? Știu răspunsul, dar prefer să-l uit. Ce le provoacă perplexitatea oamenilor care sînt alături de mine este motivul pentru care mă încăpățînez sa stau aici. Se întîmplă cîte ceva în doze mici, în fiecare zi. Descopăr într-o cotitură a unei străzi sau într-o privire un motiv suplimentar să trăiesc în București. Dimineața, cînd plec înainte de a se lumina cu adevărat, am impresia că Bucureștiul e al meu. Orașul se trezește cu mine (pentru mine, îmi spun cu naivitate) și ma însoțește pînă la serviciu. Merg pe niște străzi, străbat niște parcuri, ascult păsările și zvîcnirile orașului. Gălăgia lui le dă zilelor mele un ritm. Cele două măturătoare de pe străda pe care locuiesc, paznicul Ambasadei Ungariei, vînzătoarea de la chioșcul de ziare au devenit niste fețe familiare, aproape niște prieteni, chiar dacă n-am schimbat niciodată mai mult de două cuvinte cu ei. Împărțim un punct comun, zorii orașului, împărțim aceeași condiție și același spectacol: răsăritul soarelui deasupra Bucureștiului. Este pentru mine momentul preferat al zilei și singura clipă cînd mă simt puternică, aproape invicibilă.
Oamenii de aici își poartă pe fețe sentimentele pe care celelalte națiuni știu să și le ascundă atît de bine. Cele de rușine sau de mîndrie. Duritatea, furia, mizeria, bucuria, nebunia, rătăcirea, singurătatea, reușita, eșecul se citesc în ochii lor și învăț din trăsăturile lor să-mi asum și eu ideile, senzațiile mele, înclinațiile sau afecțiunile.
Îmi place avîntul lor, energia lor în ciuda austerităților cotidiene și a trecutului cenușiu, umorul lor, absurditatea lor și lumea în care se mișcă: brută, masivă, gri. Pentru că în spatele cenușiului se ascunde o poezie pe care nu o vezi cînd ajungi prima dată în România. Da, așa e, ați auzit bine: poezie. Pentru că poezia este ceea cea care ne permite să transformăm urîtul în frumos.
Le predau niște cursuri de franceză unor oameni care nu aspiră decît la un singur lucru: să plece departe de pămîntul pe care eu m-am exilat. Lucrez într-un mediu în care România îmi este arătată așa cum este: un trup bolnav căruia i-au fost smulse rădăcinile pure și fertile. Aproape ca și mie... Dar rădăcinile se regenerează întotdeauna. Traduc cuvintele unor autori care contribuie la “îmbătarea” mea românească. Noaptea, mă scufund în scrierile lor și vraja funcționează. Mă furișez printre ideile lor, mă ghemuiesc între literele lor și personajele lor. Iar dimineața mă trezesc, cu sufletul hrănit, eliberat.
România este cartea mea preferată. O carte pasionantă și stranie: paginile ei se nasc pe masură ce timpul trece. Sînt departe de sfîrșitul ei și în fiecare zi constat cu ușurare și bucurie că o nouă pagină mă așteaptă.
PS: De o lună și jumătate am adoptat o pisică. O cheamă Roumaine…
Fanny Chartres e franțuzoaică, a venit în urmă cu patru ani în București și a rămas. Lucrează aici și e traducătoare de literatură română.
