Imaginează viitorul (I)

Criza în care se află România în această perioadă este un bun prilej pentru a alterna discursul despre prezentul apăsător cu imagini pozitive ale viitorului, și a completa imaginea luptei, neputinţei şi frustrării cu cea a unor variante alternative ale situaţiei şi rostului artei în perioada care urmează. Săptămîna trecută am trimis mai multor artişti, manageri culturali şi cercetători invitaţia de a construi mental o imagine personală despre viitorul artei în România următorilor 5 ani. Imaginează viitorul este nu doar un îndemn de a prelua controlul asupra celor ce vor urma, ci şi o încercare de a scoate la suprafaţă speranţele, nevoile, temerile şi valorile creatorilor şi publicului de cultură din România. Nu cred că mai este cazul să aşteptăm intermediarii deştepţi sau autorităţile binevoitoare pentru a spune ce considerăm că ar trebui să se întîmple în România. Ce pot însemna aceste expresii ficţionale pentru dinamica reală a culturii din România, rămîne de văzut.

Le mulţumesc celor care au răspuns pînă acum: Anamaria Iuga, Andra Matzal, Silvia Cazacu, Mircea Nicolae şi Vlad Tarko. Citiţi în cele ce urmează un fragment din invitaţia trimisă, cît şi textele primite de la ei. Imaginează viitorul continuă.

***

În suita articolelor pe care am început de aproximativ 2 luni să le public în Dilema Veche (le puteţi citi aici: http://www.dilemaveche.ro/autor/raluca-pop), vă invit să contribuiţi la următorul text pe care îl voi scrie, plasîndu-vă imaginaţia şi personalitatea în mijlocul unei situaţii ipotetice pe care am construit-o pentru voi. Invitaţia pe care v-o lansez este de a gîndi şi a construi o imagine personală despre viitorul şi rostul artei în România următorilor 5 ani.
Pe fondul degradării constante şi sigure din ultima vreme în ţara noastră, cred că răspunsurile, criticile şi propunerile trebuie să se dea cu un pas înapoi şi să lase locul întrebărilor, ascultării şi imaginaţiei, măcar pentru o vreme. Cel puţin în cazul nostru, care nu sîntem nici prim-miniştri, nici altă autoritate publică sau privată, și nici nu avem putere de decizie, ci doar de adaptare la tăierile/scumpirile/concedierile care sînt decise. Poate uneori reuşim să ne facem şi vocea auzită, dar sentimentul general este că aceasta putere „de la firul ierbii” este din ce în ce mai mult pierdută în ultima vreme pe motivul Urgenţei, invocată pentru a justifica lipsa dezbaterilor şi a consultărilor în sensul deciziilor care se iau.

Tocmai în acest moment, cred că e foarte important să vedem cum ne imaginăm că poate şi trebuie să arate arta în perioada următoare, care mai este rostul ei în noianul de nevoi şi probleme din jur. Exerciţiul de imaginaţie pe care vi-l propun este următorul: să spunem că aţi fi nu doar un ministru al culturii sau un prim-ministru în România, ci un mic semi-zeu sau semi-zeiţă, care ar avea puterea de decizie nu doar asupra felului în care sînt distribuiţi banii şi resursele publice sau private pentru cultură, dar ar putea să convingă şi oamenii să facă lucrurile altfel, dacă ar considera acest lucru necesar. Cum aţi proceda? Ce fel de artă aţi încuraja şi în ce fel? Aţi încerca să convingeţi oamenii să lucreze altfel? Dacă da, cum?

Strategii artistice şi politici culturale ale supravieţuirii sau ale sfîrşitului lumii? Pentru mine asta este întrebarea însumînd toate semnele de întrebare care îmi plutesc acum prin minte şi care cred că este potrivită contextului în care ne aflăm, fără exagerare. Sîntem în situaţia în care sîntem, social şi financiar, cu taxele, criza, proasta administrare, inundaţiile... nu ştiu cum cineva ar putea să creadă că ce se întîmplă este bine şi că dacă vom continua în acest fel viitorul ne va surîde.

Asa cum sună şi întrebarea de mai sus, termenii în care eu gîndesc răspunsurile sînt pe de o parte cei ai supravieţuirii (cu speranţa unui „mai bine”, cu alte cuvinte cei care îşi spun că este doar o fază, că vom ieși din situaţia asta) sau cei ai sfîrşitului lumii (în care speranţa nu mai există, ci doar certitudinea că sîntem neputincioşi în faţa naturii, a sistemului, a celor de la putere etc. şi ne ajustăm comportamentul în consecinţă). Evident, nici una dintre cele două posibilităţi nu este corectă, adevărată etc., ele sînt doar nişte estimări şi simptome ale unei stări de spirit şi ale unei anxietăţi legate de vremurile pe care le trăim şi în care lucrăm, creăm, simţim, colaborăm, ne confruntăm, discutăm etc.

Mi se pare util să transformăm această îngrijorare, pe care cred că toţi o percepem într/un fel sau altul, în mai multe imagini despre viitor şi despre ce am face noi dacă am avea puterea să găsim un loc şi un rost pentru artă în el. M-aş bucura să primesc răspunsurile voastre, nu neaparăt în termenii în care am pus eu problema, ci în cei care vă sînt vouă la îndemînă, potriviţi.

***
Mircea Nicolae, artist contemporan:

Întrebată ce părere are despre criza economică şi de efectul ei asupra comerţului de artă, o galerie activă pe plan internaţional a răspuns că vremurile de criză sînt extrem de bune pentru afaceri. Explicaţia lor a fost că, în vremuri în care preţurile sînt jos, se pot achiziţiona ieftin lucrările artiştilor tineri şi emergenţi, care se pot vinde apoi cînd nivelul pieţei creşte.

Pentru artiştii care produc lucrări acum, criza înseamnă de multe ori reducerea cheltuielilor de producţie, ceea ce duce la o atenţie mai mare apropo de lucrări, de ideile puse în ele şi aşa mai departe. La nivel general, cea mai lovită secţiune este arta comercială în sensul propriu, pentru că nemaifiind bani, nu mai sînt nici motive de a produce aşa ceva.

Kandinsky spune într-un text teoretic că artiştii sînt liberi doar în arta lor, nu şi în viaţă. Aici e locul în care criza are efectul cel mai dureros. Biografiile înregistrează ceea ce istoria artei de multe ori uită - e nevoie să ai cu ce să trăieşti, ca să poţi produce idei şi simboluri. Dar în asta nu e nimic nou. Artiştii din toate timpurile au cunoscut şi sărăcia şi lipsurile, dacă nu chiar şi dezaprobarea făţişă din partea celorlalţi. Nu spune nimeni că aşa trebuie să fie lucrurile, dar nu e ca şi cum cei care se apucă de asta nu îşi dau seama de riscuri.

Pentru mediul de artă contemporană din Bucureşti, România, criza ar trebui să însemne o motivaţie puternică pentru construcţia unui efort şi a unei viziuni comune, dar şi a unei comunităţi reale şi eficiente. În condiţiile în care arta contemporană se sprijină mai puţin pe gesturi care implică măiestrie şi abilităţi de producţie complicate, care trebuie alimentate cu materiale preţioase şi costisitoare, există, cel puţin pornind de la o anume precaritate materială a mediului, o şansă care ţine mai puţin de bani, cît de motivaţii. Resurse există tot timpul, ca şi spaţii de expoziţie şi experţi în stare să înţeleagă şi să discute despre o lucrare. Problema este că toate astea sînt risipite, pierdute între liniile trasate de egoisme, ură, dispreţ, superioritate şi aşa mai departe.

Poate atingerea unui anumit nivel etic de interacţiune şi de acţiune artistică ar fi un lucru de dorit, în condiţiile în care schema de producţie culturală bazată pe capital e în scurt-circuit din cauza lipsei resurselor.

Un alt ideal, în sensul propriu, ar fi şi imaginarea altor modalităţi de susţinere a gestului artistic, mai puţin bazat pe finanţări publice şi mai mult pe conştiinţa civică a unor cetăţeni, fie ei bogaţi sau săraci. În acelaşi timp, arta ar trebui să devină şi ea un adevărat bun de consum public, nu doar motivul de delectare al unei mici grupări haotice de practicanţi şi specialişti. Conţinutul şi forma ar fi atunci mult mai aproape de un nivel de înţelegere imediat, iar problemele tratate ar fi poate şi ele selectate dintr-o zonă a lucrurilor palpabile, care influenţează real viaţa celor mai mulţi dintre noi.

Vlad Tarko, cercetător la Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională:

În primul rînd aş spune că nu îţi împărtăşesc viziunea apocaliptică despre starea artei în România. Impresia mea este că multe lucruri se mişcă relativ bine, gen spectacole, concerte de tot felul, filme româneşti care merită văzute etc. Pînă şi lucruri la care nu te-ai aştepta merg bine. De pildă, săptămîna trecută am avut ocazia să vorbesc cu o persoană care face coşuri împletite tradiţional - pe care le exportă. Desigur, asta nu înseamnă că totul merge bine, dar eu zic că-i ceva dubios cînd merge totul bine. Perfecţiunea e ca-n episolul ăla din Twilight Zone în care toată lumea zîmbea tot timpul. Ceva nu era în regulă. Doar pe vremea comunismului mergea totul „bine”, în sensul că nimic nu dădea faliment, toţi aveau de „lucru”, toată arta era „organizată”, artiştii aveau şi ei salariu ca tot omul normal; e drept, cu libertatea stăteau ceva mai prost, dar ce nu face omul ca să evite haosul.

Ce-aş face eu artei din România, mă întrebi. Ce-aş face dacă aş putea schimba inclusiv ce vor oamenii. Dacă aş fi un fel de Dumnezeu. Dar întrebarea nu-mi convine, lucrurile sînt interesante doar dacă operezi într-un spaţiu de constrîngeri date. Ce rost are să batem cîmpii despre ce bine ne-ar fi într-o lume care nu există? Şi totuşi, subtextul întrebării tale pare să fie că ar fi ceva în neregulă nu numai cu cadrul de legi şi subvenţii, şi cu tot sistemul clientelar pe care se bazează „cultura” română, ci că ar fi ceva în neregulă şi cu oamenii înşişi. De ce nu vor ei mai multă cultură „de calitate”? Prea multe manele? Dar, din partea mea, oamenii n-au decît să se bucure de orice le place. Eu am probleme mai mari cu cultura română cu pretenţii, cu încercările de a surprinde în formule cvasi-precise binele şi răul dintr-un peisaj complex şi schimbător, care n-are de fapt nici o treabă cu bine şi răul. Estetica-i altceva decît morala. În spatele fiecărei subvenţii se află un „trebuie”, ceea ce înseamnă că în spatele fiecărei subvenţii pentru artă se află un eşec de a înţelege ce e arta. Aceste formule şi teorii despre ce-i cultură de calitate sau nu, ce face sau nu parte din „canon”, nu-s decît raţionalizări ale unor relaţii de putere şi de reputaţie: există unii oameni cu relaţii care, în consecinţă, primesc mai multe subvenţii de la stat decît alţii. Nu contează, de pildă, cîtă lume cumpără revista culturală X, ea trebuie oricum să continue să existe. În nici un caz nu trebuie să-şi bată capul cu ce le place sau nu oamenilor. Arta comercială suge, o ştim foarte bine. Dar sună mizantrop dacă spunem că-i vorba doar despre relaţii şi putere; în viaţă, şi mai ales în cultură, avem nevoie de motive înalte. Avem nevoie să mascăm interesul personal în altruism şi valori naţionale. De aceea avem nevoie de canon. Cine face parte din canon? Dacă judecăm după buget, Biserica Ortodoxă este principalul ansamblu cultural din România. Sincer să fiu, de-aşa cultură m-aş lipsi oricînd, mai ales că-mi bagă mîna în buzunar. Da, ştiu că nu la ei te gîndeai. Te gîndeai la peştişorii mai mici şi mai gingaşi. Nu trebuie să facem ceva să-i ajutăm? Să ne gîndim la artiştii mai boemi, mai simpatici. Uite care-i problema mea cu ăştia: vor să fie şi boemi şi de bani gata. Confundă boemia cu fiţele. Joe Strummer s-o fi crezut el socialist, dar de fapt n-a stat niciodată cu mîna întinsă la stat, cînd n-avea bani de chirie, s-a dus şi-a ocupat o clădire părăsită. Uneori am impresia că satele sărace de romi sînt singurele locuri cu boemi adevăraţi din România. (Nu că nu mi-aş dori să fie şi ei mai bogaţi.)

În concluzie, ce-aş face eu ca să susțin „cultura română” şi cultura din România în general? În primul rînd aş aboli Ministerul Culturii şi orice fel de legătură financiară între stat şi artă (precum şi religie, normal). Motivul pentru care nu avem cultura pe care am putea să o avem este că statul distorsionează piaţa artei şi oferă artiştilor (şi preoţilor) tentaţii otrăvite. Desigur, nu spun că artiştii nu trebuie să se folosească de banii publici atîta timp cît ei există, dar să nu se aştepte să devină artişti extraordinari pe acestă cale. Şi dacă tot vorbim de „artă de calitate”, merită menţionat că efectul principal al subvenţiilor pentru artă şi cultură este de fapt înflorirea unui gen literar de calitate cel puţin îndoielnică numit „cerere de finanţare”. Mă întreb cînd o să intre şi el în canon. Nu de alta, dar are anumite caracteristici specifice destul de interesante.

Anamaria Iuga, cercetător la Muzeul Ţăranului Român şi doctor în etnologie:

Este de la capul locului binecunoscut că arta este nonprofit, că ea are alte rosturi. Şi cred că din cauza aceasta nu prea i se dau foarte multe şanse în momentul de faţă, cînd se accentuează criza. Probabil că peste 5 ani încă o să mai încercăm să ne revenim din criză, dar asta înseamnă că în continuare arta va fi pusă pe planul secundar. Mă gîndesc la situaţia de acum a muzeului: trebuie să facă evenimente, să aducă public (ceea ce şi face), însă fără un buget pentru promovare, noroc de parteneriatele barter şi de bunăvoinţa partenerilor din presă care ne promovează.

Cred că o scăpare din crizele ce vor fi (sau sînt) determinate de situaţia actuală a României şi criza economică de acum, o scăpare va fi în artă sau în acţiuni culturale. Mă gîndesc la mediul rural contemporan. Sper ca această criză să însemne şi o oarecare pliere spre comunitate, spre valorile culturale şi sociale promovate de aceasta. Şi cum toate sînt legate între ele, social şi cultural, sărăcia de acum va determina accentuarea migraţiei, dar cred că, în acelaşi timp, va însemna şi o importanţă mai mare acordată obiceiurilor care restructurează şi restaurează ordinea într-o comunitate.

Andra Matzal, jurnalist:

România, 2015: un Minister al Culturii (a dispărut între timp componenta Cultelor din atribuţiile instituţionale) funcţional, cu un buget de cîteva ori mai mare decît în trista perioadă a anilor 2010. Nu 1% din PIB, cît îi alocă Franţa, ci un 0,6, o injecţie spectaculoasă în revigorarea artelor. O distribuţie de fonduri echilibrată pentru artele contemporane şi zonele care ţin de patrimoniu, care să reflecte cît mai precis starea de fapt a culturii în care trăim şi pe care o construim în timp real. Un stat care a trezit interesul sectorului privat pentru arte - de la arte vizuale, pînă la cinematografie şi literatură sau arhitectură - nu doar teoretic, ci şi cît se poate de practic: apar parteneriatele public-privat, actorii economici serioşi au primit cadou o lege nou-nouţă a sponsorizării, prin care pot susţine scena artistică fără bătaia de cap a impozitelor gigant. Corporaţiile, colecţionarii şi alţi pioni din sectorul privat se joacă activ pe piaţa de artă. S-a demarat de curînd o restructurare masivă a tuturor formelor de organizare din familia UAP&co. Spaţiile aflate pînă de curînd în administraţia acestora reintră în circuit, de data asta unul real, adaptat ritmului lui 2015. În cîteva oraşe din România, se vor filma, în următorul an, trei producţii străine cu buget mediu, ca urmare a adoptării unei noi legi a cinematografiei. Dacă ţări precum Ungaria au făcut acest pas legislativ cu mulţi ani în urmă, stimulînd producătorii străini prin reducerea impozitelor pentru realizarea filmelor pe plan local, România încearcă încă să recupereze gap-ul produs de lipsa unei politici profitabile. Se înregistrează progrese în reanimarea fostelor spaţii culturale şi deschiderea unor noi nuclee din oraşele mai mici. Administraţiile locale vor avea, în curînd, concursuri pentru manageri culturali locali. Începînd cu acest an, se va preda în şcoli istoria artei, urmînd să fie introduse mai multe cursuri opţionale dedicate diferitelor specii de artă, pentru a-i impulsiona pe viitorii creatori şi consumatori de artă.

Silvia Cazacu, jurnalist şi manager cultural:

Dacă o re-construcţie nu este posibilă, poate de-construcţia (ca mod de abordare critică a posibilităţilor) e o variantă. Oricum, cred că e un moment bun pentru nişte interogări (măcar) cu privire la cultură. Soluţii? Nu prea cred. Trăim epoca în care fiecare îşi găseşte propriile soluţii. Ce aş face eu? Aş imagina un Laborator în care să fie studiate organismele instituţionale bolnave, slăbite sau în moarte clinică. În care să se analizeze diferenţa între conceptele vehiculate şi realităţile pe care le acoperă. Pentru a încerca o conexiune între mediul instituţional şi mediul independent cred că e nevoie ca primul să se vindece (de mentalităţi învechite, de impotenţă structurală, de limitare autoimpusă, etc). Mediul independent cred că se regenerează perpetuu, de la sine, în contact cu realităţile cărora trebuie să le facă faţă. Cînd cele două sectoare vor fi apte să fuzioneze, de-abia de-atunci putem vorbi de politici şi strategii. Pînă atunci, tot ce putem face este să experimentăm.

Raluca Pop este iniţiatoarea banipentruarte, blog şi pagină de Facebook, unde sînt oferite informaţii despre finanţări pentru artişti şi operatori culturali din România şi unde se dezvoltă un spaţiu de reflecţie şi dezbatere despre legislaţia şi politicile culturale din România.