Rugați-vă pentru sufletul meu…
Cînd am început să-mi beau zilnic, ceremonios, cu dichis şi plescăieli nepermise de limbă, pătruns de importanţa viciului domestic, la îndemîna oricui, cafeaua? Cred că la Dolhasca! Zic domestic pentru că obiceiul l-am deprins de la nevastă-mea, prima... doctorița… Aveam un somn destul de fragil, niciodată nu zăceam în orele dimineţii încleiat în vise şi cearceafuri, ochii mi se holbau brusc, mintea era limpede, trenul care trecea la cîţiva metri de casă îmi crea impresia că sînt tăiat voios în două, cu timpul mă obişnuisem. Nu ar fi fost nevoie de nici un stimulent ca să realizez dintr-o dată camera uriaşă, soba dublă de teracotă, dulapul enorm, avînd veşnic deasupra, ordonate pe foi desfăcute de ziar, mere de diferite soiuri, parfumate, galbene, roşii, verzui... Dar m-am molipsit... Fierbeam rapid apa pe aragazul din bucătărioara improvizată (de fapt un antreu), adăugam trei linguriţe de cafea, îndoiam lichidul cu lapte (ca orice ageamiu!) şi, aşezat pe una din treptele de ciment din pragul uşii, contemplam fericit curtea, copacii, drumul, calea ferată, bariera, cantonul... Deseori o surprindeam pe eleva Milica, matinală, subţirică, mlădie, cu gura muşcată, întorcîndu-se spăşită, cu ochii în terasamentul de pietriş, călcînd grăbită din traversă în traversă... Venea de la muncitorii din balastieră, trebuia să se spele cu grijă, să-şi ţină comprese reci pe buze, să-şi schimbe fusta şi bluza puţind a tutun ieftin și-a spermă veche... şi să se ducă silitoare la şcoală... Cafeaua căpătase un gust delicios! M-am înrăit, m-am rafinat! Nu mai turnam nici o picătură de lapte, am renunţat definitiv la zahăr. Experimentam fel de fel de combinaţii personale, cu simţurile aţîţate de lecturi, amestecate şi ele savant, încuind uşa cu şperaclu (propietarul ne dase o singură cheie, de alamă, iar nevasta-mea, ca să nu o pierdem, o legase de stetoscopul ei; eu nu aveam!), punînd o pătură în geamul cu gratii cîrlionţate floral (odaia fusese plănuită de gazdă să devină prăvălie, deci protejată de eventualii hoţi!), cel dinspre grădinţa cu crini şi melci, blocîndu-l pe celălalt (dînd într-un spaţiu concentraţionar, destinat găinilor vagante), astupîndu-l total c-un frigider imens, împins acolo împreună cu vizitiul şi şoferul de pe salvarea de la spital... Un bec de 500 de kilowaţi, cît un balon, ilumina feeric, extravagant, plutitor, încăperea fărădelegilor mele: citeam, sorbeam, ţopăiam exaltat pe covoare, uneori scriam versuri periculos de naive, ca sub dictare, le intonam cu glas tare, grav, convins, adevărate imnuri naţionale, oprindu-mă ţeapăn, vertical, cu mîna la invizibilu-mi cozoroc al şepcuţei de înger posedat. Nimeni şi nicăieri în lume nu trăia o bucurie mai mare ca a mea!!! Desigur, cantităţile de cafea înghiţită creşteau treptat. Nu mai pridideam să clocotesc apa, foloseam o oala de ciorbă, apoi o găleată, în fine un cazan de rufe... Devenisem dependent de cisterne!!! Conectat permanent, ca la terapie intensivă, mi se administrau perfuzii bestiale de cofeină pură. Fiindcă am ajuns pînă aici... Atunci am descoperit într-un volum de corespondenţă de-al lui Balzac o chestie demnă de geniul său: tipul mînca şi zaţul!!! Cu lingura, cu polonicul! Imediat i-am urmat exemplul. Rezultatul a fost terbil. Peste o vreme, îmbibat de „Comedia umană”, am produs „Infernala comedie”. M-au închis. După ani grei de temniţă la ocnele de sare radioactivă fui graţiat. Astfel am devenit „Cerşetorul de cafea”! Rugaţi-vă pentru sufletul meu...
