Dileme on-line

Mircea Iorgulescu se arăta siderat de felul în care trei mari intelectuali erau tîrîţi într-o boxă de tribunal de către o procuroare improvizată.

În România, în perioada regimului comunist, dansul a fost sufocat, obligat la cantonarea în formule clasice, iar după '90, formele contemporane, experimentale, şi-au găsit cu greu loc în peisajul cultural. Educaţia culturală în şcoli este rudimentară şi se axează exclusiv pe formule tradiţionale, fără un racord la contemporaneitate.

Oamenii au început să-şi încheie scrisorile către mine cu "Să ai o vară leneşă şi adîncă", iar eu mă trezesc că le răspund "Şi tu la fel, dar ai grijă să nu cazi din hamac". Puteţi să credeţi aşa ceva? Nici măcar nu ştiu cînd am avut ultima dată o vară leneşă şi adîncă.

Bucureştiul e frumos pe alocuri, mediocru mai peste tot şi mizerabil pe unde nu crezi. Are deci şi un primar pe măsură. Să nu ne ferim de vorbele mari. Adriean Videanu este omul marilor viziuni, al proiectelor gigantice, cu bătaie seculară.

Îl ştiam pe Radu de la 12-13 ani. Pe vremea aceea purta barbişon. Dar fascinanţi cu adevărat la el erau ochii albaştri uşor exoftalmici, care – împreună cu barbişonul blonziu – îl făceau să semene cu un lord pictat de VanDyck. În orice caz, era un chip pe care nu-l uitai – şi, cum eram la o vîrstă impresionabilă, i-am„amprentat“ figura în frageda mea memorie.

În spatele oraşului cenuşiu despre care citim în ziare sau pe care îl vedem la televizor, dincolo de aglomeraţia prin care trecem în fiecare zi, trăieşte un alt Bucureşti. Acesta este Bucureştiul fiecăruia dintre noi: oraşul în care suferim după o iubire pierdută sau ne îndrăgostim nebuneşte, pe care-l redescoperim la pas în serile de vară, unde întîlnirile cu prietenii, la terase, se prelungesc mult în noapte.

La Manea, plecarea din „Jormania” a fost una extrem de dificilă, şi nu din impedimente exterioare...

Spectacolul lui Dabija îl scoate pe Caragiale din zona comicului cu aromă de mititei şi îl aruncă în ferocitatea mafiotă din filmele lui Coppola, o lume cinică, trivială, descărnată de conştiinţă, în care nimic nu e amuzant, dar orice e posibil.

Întotdeauna în epoca modernă a existat un model economic-cultural-comportamental care iradia peste tot în lumea Europei civilizate (şi nu numai!). În secolul al XIX-lea s-a impus mai mult decît altele modelul francez, al cărui prestigiu îl depăşea pe cel german sau englez. S-a impus peste tot de la revoluţia din 1789 şi, apoi, de la cea din 1848, prin forţa modelului politic şi cultural, economic.

Ştii că a venit vara cînd se vorbeşte şi despre corupţia de pe litoral, nu numai despre cea de la Bucureşti. E, fireşte, vară atunci cînd mitingul de Ziua Europei se ţine la Ciorogîrla, singura localitate în care se putea raporta o prezenţă de 50%.

Insurecţia muzicii electronice a începutului de mileniu îi scotea din tranşeele undergroundului pe cei doi activişti ai Thievery Corporation: Rob Garza şi Eric Hilton. După ce clociseră mai mult de doi ani următoarea mişcare discografică, duo-ul arăta lumii, în vara anului 2000, The Mirror Conspiracy .

La mai puţin de o oră de zbor de UE, de patru luni încoace un tiran duce război împotriva propriului său popor.

Românul priceput s-a născut o dată cu comunismul autohton.

Foarte puţini melomani auziseră pînă nu demult de Bugge Wesseltoft şi şi mai puţini hotărîseră că merită sacrificată o seară de weekend estival (11 iunie) pentru a-l vedea pe delicatul viking acţionînd pe viu, în sala potrivit intitulată Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti.

Efortul făcut de Farid Fairuz şi Eduard Gabia de a înşuruba un spaţiu de artă într-o zonă de la periferia fenomenului cultural (cartier muncitoresc cu importantă comunitate romă) este admirabil, cu atît mai mult cu cît acest lucru se întîmplă în timp ce, din cauza Crizei sau a crizelor, tot mai multe spaţii independente dispar.

Dick Cheney, fostul vicepreşedinte al Statelor Unite, nu are nici un fel de bătăi de inimă. La propriu. El poartă un dispozitiv artificial care îi pompează sîngele în organism în mod continuu.

Ulise, cel mai mare aventurier al tuturor timpurilor este, spune Kundera, şi cel mai mare nostalgic. Îi e atît de dor de Penelopa şi de Ithaca încît o părăseşte, după şapte ani de iubire pătimaşă, chiar şi pe frumoasa Calypso. Ajuns acasă şi recunoscut în sfîrşit de ai săi, i se împuie capul cu tot soiul de detalii despre ce se petrecuse în lipsa lui.

Sistemul teatral românesc e constituit copiind structura omului adult cu gîndul la pensie, amintirea succeselor de ieri e oricum mai dulce decît necunoscutul de mîine. Conservarea e mai preţuită decît inovaţia, după "rătăcirile" declanşate de Tragedia lui Andrei Şerban, de Cătuşele lui Hausvater, de emulaţia de la începutul anilor '90, s-a reintrat pe făgaşul unei rutine perverse.

Ce ne facem cu pramatiile punkiste care în momentul apariţiei lor (1977) i-au făcut pe toţi părinţii, profesorii şi criticii din lume să se ia cu mîinile de cap şi să ceară-n cor nota 3 la purtare? Cum au ajuns ei, totuşi, să treacă clasa, başca să influenţeze toată muzica britanică sau americană care le-a urmat? De ce nu s-au demodat şi ei ca heavy-metal-ul?

Acum trei ani debuta discografic o trupă din Los Angeles, care se născuse din frustrările cauzate de bolile de care suferea multi-instrumentistul şi leader-ul Mikel Jollett: alopecie locală şi vitiligo.

La ce bun atunci un Parlament? Poate ca să ne amintească din cînd în cînd că nu europenii decid de fapt, şi că Uniunea Europeană, din magnifică utopie, a ajuns o banală şi evidentă autocraţie. Cu ingredientele pe care un film tulburător ca Die Welle (Valul, 2008) le pune în scenă (simbol, salut, reguli). Cam ca Tunisia sau Rusia Imperială...

Nu mai are nici un chichirez să spui că albul e alb şi că negrul este negru.

Cu Ivan Turbincă, Teatrul Act începe un proiect gîndit cu mult timp în urmă, o serie de poveşti spuse de mari actori. Primul episod, cu Marcel Iureş sub îndrumarea lui Alexadru Dabija, pare continuarea unui spectacol mai vechi, tot un solo, Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett.

În lumea lui Pamuk, Turcia modernă este o complicaţie fără de speranţă, alunecînd inevitabil spre statul islamic căruia îi deschid calea neînţelegerile, intoleranţa, indolenţa şi lipsa de perspective. Poetul încearcă să se ţină departe de această cloacă în numele unui ideal abstract pe care îl numeşte "poezie", dar acesta îi oferă o slabă protecţie.

Dar ce gît, ce vertebre, ce muşchi...! Ce creştet blond, ce reazim şi ce fond! Ce umeri! Ce legătură între trunchi şi ceafă, acolo unde Tolstoi credea că s-ar vădi caracterul omului, dar poate şi articulaţia dintre dramă şi poezie!

Pentru că e la Cluj. Pentru că, la sfîrşitul lui mai, toată suflarea cinefilă fuge la Cluj. Pentru că, timp de 11 zile, Clujul e cu sufletul la gură, alergînd de la un cinema la altul.

E trei şi jumătate noaptea, n-am putut dormi o clipă. Anotimpul trece, singur veghez. Sînt santinela, cel ce veghează somnul celorlalţi, de care scria Kafka. Scriu aici, dar nici cu a zecea parte din puterea mea de altădată. M-am obişnuit, din ticăloasa nevoie de a supravieţui, să scriu repede, uşor, la suprafaţă, să scriu, să descriu. Am uitat cine sînt şi ce trebuie să fac pe acest fund de mare. Am fost într-un fel părăsit, lăsat de capul meu.

"Plug In Baby” este una dintre piesele cu care trio-ul Muse a băgat space rock-ul în mainstream. Iniţial a fost doar o melodie-de-bătut-la-uşa-caselor-de-muzică.

Populaţia maghiară din România, secuii, ceilalţi, sînt buni atunci când avem nevoie de ei la guvernare. Dar nu am auzit de ei şi nu-i cunoaştem în alte situaţii.