Islamul cel tînăr: despre Zăpada de Orhan Pamuk

(Apărut în Dilema, nr.127, 30 iun.-6 iul. 2006)

Citesc acum Zăpada de Orhan Pamuk, un romancier turc. Protagonistul cărţii este un poet care se întoarce în Turcia după ani lungi de exil petrecuţi în Germania. În anii '70 fusese un student cu orientări intelectualiste de stînga şi reuşise să fugă din Turcia înainte de a fi arestat. La întoarcerea în ţară, două decenii mai tîrziu, constată că noul radicalism este reprezentat de tineri islamişti care ard de pasiune revoluţionară, aidoma lui, cel de odinioară. Dar este un alt fel de pasiune. Credinţa marxistă a tînărului poet nu era prea departe de regimul secularistic instituit în Turcia, la vremea aceea, de armată. Atît marxismul, cît şi occidentalizarea sînt conectate la iluminismul european. Noii radicali sînt juruiţi Domnului, Islamului, tradiţiei, o credinţă cu mult mai veche şi mai grea.

Pamuk adoptă o strategie strălucitoare: aceea de a nu se arăta condescendent faţă de noii radicali. Dimpotrivă, el se simte atras de tinereţea lor şi de dorinţa lor de puritate şi sacrificiu. Aceste lucruri îi reamintesc de propria tinereţe. Dar diavolul stă ascuns în detalii. Cîteva fete din oraşul Karst se sinucid pentru că nu au fost lăsate, în mod demonstrativ, să intre în şcoală fără vălul tradiţional. Simbolul pentru care tinerii islamişti cred că merită să mori ascunde astfel alte rele: umilirea din partea taţilor şi a soţilor, sărăcie, şomaj. Dar chiar şi aceste cauze nu sînt îndeajuns pentru a explica tragediile, astfel încît în scenă apar presa şi poliţia, care îşi încep investigaţiile. Presa transformă sinuciderile într-o cause célèbre, împingînd astfel şi alte tinere nefericite să se gîndească la sinucidere. Represiunea poliţienească şi dominaţia armatei, care ani la rînd au avut sarcina să împiedice răspîndirea islamismului radical în Turcia, au şi ele partea lor de vină.

În mod paradoxal, singurele două elemente constante care îi aduc împreună pe toţi locuitorii micului orăşel sînt tabu-urile sexuale şi televiziunea. Poetul însuşi este într-un soi de derivă sentimentală, îndrăgostindu-se de fosta soţie a unui vechi prieten. Tinerii de la şcoala religioasă care i se confesează sînt şi ei amorezaţi de tot felul de "fete cu văl". Prietenii fetelor care s-au sinucis sînt prada unor adînci tulburări stîrnite de propriile dorinţe sexuale care, cred ei, pot fi alinate numai de purtarea vălului. Tinerii încearcă să ţină piept unui val copleşitor de imagini sexuale revărsat asupră-le de televizorul la care nu încetează să privească şi de către cultul starurilor de cinema, ale căror gesturi le cunosc în amănunte. Îţi poţi închipui că, lăsaţi de capul lor, aceşti tineri vor găsi, în cele din urmă, dreapta cumpănă între credinţele lor şi lumea înconjurătoare. Dar asta este exact ceea ce nimeni nu vrea să facă: statul interzice simbolurile islamice, televiziunea îşi bate joc de ele, armata invalidează mandatele aleşilor lor şi împuşcă, cu sînge rece, cîţiva studenţi. Printre studenţi circulă şi cîţiva terorişti misterioşi care reprezintă o încrengătură de grupuscule naţionaliste, unele inventate de chiar poliţia secretă.

În lumea lui Pamuk, Turcia modernă este o complicaţie fără de speranţă, alunecînd inevitabil spre statul islamic căruia îi deschid calea neînţelegerile, intoleranţa, indolenţa şi lipsa de perspective. Poetul încearcă să se ţină departe de această cloacă în numele unui ideal abstract pe care îl numeşte "poezie", dar acesta îi oferă o slabă protecţie. El este un poet modern, cu o educaţie occidentală, care nu poate înţelege versetele religioase tradiţionale şi poezia lor plină de sentimente şi clişee. În cele din urmă, cîmpul de bătălie al poeticii este tot atît de relevant pentru înţelegerea tinerilor radicali ca şi religia sau economia. Tinerii sînt conduşi de sentimente, în timp ce interese hulpave şi avide de putere îi folosesc drept carne de tun.