Mihai Buzea, Jimmy, Editura Polirom, 2018. 

Jimmy este cel de-al doilea roman al lui Mihai Buzea, după debutul din 2017. L-am citit cu mare plăcere, recunosc, și m-am reîntors la el acum, după ce am parcurs și inspirata biografie ficționalizată (prefer sintagma aceasta celei reintroduse acum în mod nefericit în circulație de Editura Polirom, „biografie romanțată“) Vasile Pogor din colecția „Scriitori de poveste“ de la Editura Muzeelor Literare din Iași. În nuvela despre Pogor, Mihai Buzea trata cu inteligență și cu respect pentru cititor un subiect neofertant, găsind un unghi inedit de abordare și păstrînd surpriza pentru final. La fel procedează el și în romanul de anul trecut, unde strategia de marketing ascunde de fapt mizele reale, mult mai ambițioase, ale cărții.

Jimmy e o scriere aparent picarescă, pe care autorul, din cîte înțeleg, a prezentat-o ca și cum ar fi integral „adevărată“, mergînd pînă la a aduce la lansarea cărții boxurile artizanale folosite de mardeiașii cu care personajul central se înhăitează la un moment dat. Dar problema pe care cartea o face vizibilă nu este aceea, în fond banală, ce și cît din poveste e real, cîte din evenimentele palpitante, spectaculoase și pline de umor relatate în carte i s-au întîmplat autorului, care își listează pe jacheta cărții o biografie aproape la fel de fabuloasă ca a eroului său, pe nume tot „Mihai Buzea“. Ci care este semnificația acestor întîmplări, ce înseamnă ele, dacă înseamnă ceva. Problemă cu atît mai interesantă cu cît romanul vorbește despre suișurile și coborîșurile unei povești de dragoste isterice și ratate desfășurată de-a lungul celor trei decenii de postcomunism. Așa încît cartea se întreabă mai degrabă ce este cu această istorie postcomunistă pe care cu toții am trăit-o, la ce a fost ea bună și dacă ne-am ales cu ceva de pe urma ei. Romanul lui Mihai Buzea, vreau să spun, are de fapt un sens nu atît simbolic-sapiențial, cît unul exemplar. Este o fabulă care, pretinzînd că nu țintește decît la povestirea netedă și simplă de întîmplări, e mai preocupată de lumea în care întîmplările acestea devin posibile.

Jimmy e povestea unui licean care, la sfîrșitul anilor ’80, se îndrăgostește de o colegă, dominatoarea Bristena, fiica unui securist, și rămîne îndrăgostit de ea pînă în zilele noastre, în ciuda faptului că fata e o scorpie narcisistă și manipulatoare. Ca să o cucerească, el participă la jocurile de prestigiu dintre liceeni, iar mai tîrziu, ca să supraviețuiască mizeriilor tranziției, intră într-o mulțime de îndeletniciri și ocupații, de la bișnițar în Turcia și Polonia la hoț sau complice de hoți în București, gunoier la Budapesta, salahor la Paris. Pentru ea petrece o vară în Vamă și alta în munți și cunoaște astfel o mulțime de tipuri: spun „tipuri“ pentru că eroul are o privire calibrată sociologic sau măcar pregătită să reducă noul la deja cunoscut. El hașurează societatea tranziției cu mare dezinvoltură, pe care alți autori dau impresia că au dobîndit-o prin studiu. Lumea traficanților români de la Istanbul, rivalitățile regionale între moldoveni și sudici, între bișnițarii din Vest, stratificarea socială a grupurilor de munțomani, stricta ierarhie a „tartorilor“ și „atîrnătorilor“ din Vama Veche îi oferă ocazia autorului să descrie sintetic universul românesc al epocii fără să piardă senzația de sinceritate. Ba chiar și alte părți din Europa devin astfel mai transparente: talciocurile controlate de mafii din Slovacia anilor ’90, de pildă, unde oamenii vin să cumpere pîine (!), dau senzația unui continent întreg cuprins de foame, criminalitate și confuzie. Iar epoca se lasă rezumată de o sintagmă pe care Buzea o împrumută din bulgară: „vara săracului“ trimite nu atît la sărăcie, cît la un „amărît, rupt în cur, ultimul om, neica nimeni, gigel, cotaie [...], un grad al decăderii, al excluderii, al non-umanității, un soi de untouchable în variantă bulgară“. Eroul romanului este astfel tratat de fata pe care o iubește; el petrece decenii întregi învățînd să se disprețuiască pe sine, căutînd să respecte standarde pe care nimeni nu are de gînd să i le valideze vreodată, incapabil să se desprindă de fixația sa, evident bolnavă, pe un Altul suveran.

Astfel descrisă, povestea din roman trimite clar spre relația disfuncțională a românilor cu țara lor în perioada pe care o numim tranziție. Nu că Bristena ar fi România – personajul e prea bine conturat ca să suporte identități simbolice, iar autorul îmi pare că are alergie la tot ce poate deveni aforism sau pildă. Reactivitatea ei imprevizibilă evocă totuși vînzoleala ideologică de o instabilitate și violență ieșită din comun de după 1989, ca și dependența toxică a intelectualului român de acest vuiet amețitor, care nu-i oferă decît repere false. Excelent mi se pare finalul, care aduce în față tema interpretării unitare a tuturor celor povestite. Eroul, suferind de vechi complexe, apăsat de alcoolism, avînd și dialoguri imaginare cu o voce la beție (această voce e „Jimmy“ din titlu), caută ajutorul unui psiholog care, spre furia lui, îi arată că amorul lui bolnăvicios față de fata de securist nu este decît efectul colateral al unei traume familiale mai profunde. Adică lupta lui de o viață de a-și domina această obsesie este pur și simplu destituită, deviată fiind de o altă imprevizibilă și dureroasă fixație. Mesajul pesimist al lui Mihai Buzea ar fi, atunci, că poate tranziția nu e decît o oglindă de fum care ne împiedică să ne cunoaștem traumele formatoare, mai vechi. Cine știe, poate chiar așa și este. E însă cert că Jimmy e un roman plin de merit, iar curgerea sa „spontană“ de tip picaresc nu poate să i ascundă premeditarea și relevanța actuală.