● Livia Ștefan, Thanato Hotel, Casa de Editură Max Blecher, 2019. 

Cu Thanato Hotel, Livia Ștefan se află la a treia carte de poezii, după re.volver (2012) și Lolita.32 (2016). E o carte puternică, în care se aude ceea ce se cheamă o voce individuală, adică, dincolo de timbrul recognoscibil printr-o anumită frazare, se manifestă un set de teme, un mod de a considera lumea, valabil în sine. Tema dominantă e cea a unei lungi anchete morale la care sînt supuse existența, omul, universul social, pornită de pe pozițiile cuiva care nu înțelege să se sustragă investigației. Poeta panoramează spațiul social de azi, din America lui Trump pînă în Rahova prostituatelor și drogaților, de la petrecerile autodistructive pînă la singurătățile pietonilor pe trotuare, găsind peste tot lucruri de înregistrat cu uimire și revoltă. Doar că revolta nu este tezaurizată, poezia nu se consumă în gestul acuzării „celorlalți“, ci se îndreaptă către poetă însăși, către sentimentele ei de rușine și timiditate, către viciul satisfacției de sine și Schadenfreude. Rezultă o reflecție convingătoare despre vină și exprimă o pratică morală și afectivă pentru ziua de azi.

Pentru că prima parte a cărții se numește Grand Hotel. Laura Palmer, am crezut-o inițial pe autoare o imitatoare a lui Ștefan Manasia, primul poet care a văzut, și pe drept cuvînt, în Twin Peaks mitul fondator al generației mele. Dar Livia Ștefan nu împrumută decît figura eroinei tragice a lui David Lynch pentru a numi un alter ego și a-l invoca obsesiv („te-am văzut la metrou în București aveai gene false Laura Palmer“) ca pe un simbol al trecerii dincolo, al riscului mortal, al transgresiunii care nu scapă nepedepsită („ce face sexul nostru cînd începe bombardamentul Laura Palmer“). Fantasticul și kitsch-ul împletite atît de subtil de serialul TV al anilor ’90 nu au căutare în poezia Liviei Ștefan. În schimb, vocea care vorbește aici este una epuizată, relatînd experiențe-limită care, odată traversate, nu-i mai spun nimic. Poeta inventariază cu uimire și plictis stări și evenimente, imaginînd un univers isteric și în același timp incert, în momentele de după ce efectul trip-ului a trecut sau nici nu s-a produs: „un fîlfîit frenetic o lumină ni se plimbă pe corp / cît timp noi ne așteptăm tripul și tripul nu se întîmplă […] sexul a fost teribil dar cu ce ne ajută sexul acum / cînd imperiul este însîngerat și zdrobit / cînd descompunerea deja nu mai este subtilă“. În epoca descompunerii și a ruinei, viața extraordinară a Laurei Palmer nu mai poate fi imitată de nimeni. Poeta propune „ciuperci pentru reducerea la absurd“ și promite că lumea va recăpăta sens „în spațiile izolate și moi de sub bandaje“ sau în urma unor ritualuri parodice: „pe încheieturile astea / o să-mi tatuez buruieni ordinare / din alea care înving istoria“.

Dar relatarea dezabuzată de experiențe intense nu e decît o parte din oferta acestui volum. O altă parte e reprezentată de explorarea spațiului social anonim, a mulțimii și a lui „celălalt“ pe care l numești aproapele tău, deși nu aveți în comun decît pasiunea cu care vă ignorați reciproc. E o defilare de tipuri și figuri, fiecare cu drama lui unică, dar care din cauza aglomerării de drame pe metru pătrat devine o simplă unitate statistică: „fetele cu cancer la sîn“, „băieții cu sufletul mare și rupt“, „mercenarele nopții“, „învinsele de vîrsta a doua“, „curvele în paiete din piațetele mici“, „eroii stupizi plîngînd după industrii ratate“. Sînt imagini ale dezagregării sociale și existențiale de azi, pusă în paralel cu viața ființei interioare, care își vede astfel precaritatea și lipsa de îndreptățire. Într-o epocă în care cresc „cazurile de viol“, „numărul știrilor false“ și „tarifele pentru terapie“, viața interioară continuă, îndoindu-se de sine însăși: „departe / pe cîmpiile de absint / și halucinogene / în lacurile de serotonină / în rîpele liniștitoare / ale iubirii / departe de tot / micuța sălbăticiune / rezistă“. Livia Ștefan e preocupată de umanitatea fiecăruia ca un romancier realist din marele secol al prozei. Evocarea suferinței celorlalți are rolul de a exhiba ipocrizia de care ne facem toți vinovați față de un model dostoievskian, maximalist, de morală, asumat individual. În lipsa lui, totul este evazionism moral, rușine tăinuită sau satisfacție vinovată, nici măcar conștientizată: „dincolo de noi sînt săraci / care nu ne interesează / ceea ce e foarte greșit / avem nevoie de sărăcia lor […] avem nevoie să știm că cineva / este mult mai murdar decît noi / mai violent / mai puțin educat / avem o justificare / dacă afară e distopie / înăuntru e bine“. Această justificare, această ură surdă între semeni nu e altceva decît păcatul originar al clasei de mijloc, cu precizarea că, în fond, cam toți sîntem „clasă de mijloc“ din acest punct de vedere, căci nu ne recunoaștem niciodată astfel de vinovății subtile, insinuante și universale.

În fine, o a treia ofertă a cărții privește „mahalaua“, adică ghetoul bucureștean, Rahova, Gara de Nord și altele, unde apar cîteva figuri tragice sau doar bizare: fete care se prostituează, un taximetrist care înjură crunt în timp ce își conduce politicos clienta la destinație, un bătrîn supărat că fata luată de suflet nu poate să-l îngrijească la bătrînețe pentru că a făcut cancer. Poemele conțin cîteva monologuri impresionante, de o mare fidelitate auditivă („păi o știi. ie blondă așa mititică așa ie. cum să n-o știi? mititică. blondă, astea?“), în care personajele își povestesc de-a valma suferința, răutatea și chiar crimele. „Dezmoșteniții“ nu sînt niște îngeri. Poemul care închide volumul dă, spre pildă, o listă de femei, fie proxenete, fie funcționare corupte, fie violate, fie control freak, „pline de prejudecăți“ sau ducînd „o viață frumoasă“, sfidînd clișeul victimizării, dar și pe acela misogin al monstruozității feminine. E un alt mod de a spune că, în schema mare a lucrurilor, individul e o cifră, că virtutea sau ticăloșia lui nu înclină decisiv balanța. Cantitatea de bine și de rău rămîn constante în spațiul locativ din Thanato Hotel. O carte pesimistă, dar, tocmai de aceea, reconfortantă.