Cred că există un geniu al dialogului, al convorbirii armonioase ca un dans, al provocării-relaxării atent conduse într-o discuţie. Dincolo de tipologii şi simpatii, interviurile cu adevărat interesante trebuie să aibă cîte ceva din toate astea, altfel e doar un schimb de informaţii seci pe care ţi le poţi procura şi altfel. Mai există, cred, şi un geniu al răspunsului; un dialog, la fel ca un dans, are nevoie de partener, de reacţie, de complicitate. Poate şi de asta rar avem parte de interviuri cu adevărat dialogale, cele care stabilesc – dincolo de funcţional şi informaţia obligatorie – o nouă relaţie cu al treilea personaj în discuţie, cititorul, destinatarul final al convorbirii înscenate (în ziar, pe viu, pe mess sau pe Twitter). Exact cititorul e cel sensibil la sacadări artificiale, la redundanţe, la mecanic. Pe el îl pierzi de cum începi să te pui (ca intervievator) în scenă, de cum începi să-ţi „foloseşti“ invitatul ca pretext.

Poate nu întîmplător, primele dialoguri fluide, armonioase, vii ca o proză bună pe care mi le amintesc sînt cele provocate de trei scriitoare care au, cu siguranţă, acest geniu al convorbirii: Dora Pavel, Svetlana Cârstean şi Iolanda Malamen. În Apostrof, în Observator cultural sau în (defuncta) Ziua literară, textele semnate de cele trei scriitoare nici nu erau interviuri, ci povestiri dialogate, micro-romane în avalanşă (dacă s-ar fi inventat specia), poeme în proză. Cam la asta mă gîndeam zilele trecute cînd, scobind prin vechiul site al Dilemei, am dat de mici demenţe dialogate, unele semnate de mine. În ce mă priveşte, n-am făcut decît interviuri „funcţionale“, corecte cel mai adesea, cu ţintă precisă şi miză practică în economia revistei. Uneori mi-a făcut plăcere să le fac, alteori a fost curată pierdere de vreme. Am dat însă peste trei interviuri de care nu-mi aminteam în ruptul capului. Am stat şi m-am gîndit, încercînd să-mi amintesc măcar contextul, deşi ştiţi cum funcţionează: cînd vrei să uiţi ceva, faci un crater şi îngropi acolo tot, întîmplări, oameni, cărţi citite, texte scrise. Primul interviu pe care l-am făcut la Dilema, probabil prin 2000, a fost cel cu Ivan Katz, un personaj incredibil, coordonatorul unor programe de difuzare a cărţilor în ţări aflate sub dictatură. Fusese prieten cu Eliade şi asta mi-a amintit interviul, imaginea lui despre cultura română: „...cea a lui Mircea Eliade, într-o după-amiază de toamnă, la Chicago. Am trecut să-l văd, era deja bolnav, aproape nu mai vedea. Mi-a zis: Ia scara şi ajută-mă să caut o carte. Eu am pus mîna pe o scară, erau două. Nu aia, cea verde. Urcă-te pînă sus de tot – a mai spus. Sînt sus – i-am răspuns. Ce vezi? – m-a întrebat. Cărţi... – am zis. Ei, cărţi, ce fel de cărţi, ce culoare au coperţile? – a continuat. Sînt roşii – i-am răspuns istovit. E bine – a spus zîmbind. Ia cel de-al patrulea volum şi deschide-l la capitolul despre nemurire.“

La întîlnirea cu Ivan Katz mă trimisese Lena Boiangiu şi n-am putut-o refuza niciodată pe Lena, m-aş fi dus pînă în Alaska pe jos ca să-mi spună despre un text al meu că e bun. Şi m-aş duce şi acum, dacă Lena ar mai avea chef de citit, pentru că ce spunea ea că e bun era bun. Aşa că i-am făcut domnului Katz acel interviu prăvălită într-un fotoliu (cum îi spun fiică-mii să nu facă niciodată) la Athenée Palace, cu grijă pentru tot, dar fără să-mi pornesc reportofonul. Cînd m-am întors la redacţie, n-aveam nimic. Iar faptul că am „transcris“ atunci din memorie interviul nu a avut legătură decît cu faptul că, la Dilema, Lena Boiangiu instituise un anumit fel de a face presă, respectînd cîteva reguli simple (fără bîrfe, fără bisericuţe, fără prieteni publicaţi pe post de colaboratori), ţinîndu-te de cuvînt (şi de termene), lucrînd în echipă. Un ethos pe care mă trezisem, datorită Lenei, respectîndu-l.

Al doilea interviu de care nu-mi aminteam era primul dintre cele trei pe care i le-am luat lui Joaquín Garrigós, traducătorul en titre al literaturii române în spaniolă. Ştiu exact de ce am preferat să-l uit, este exemplul tipic despre cum nu se face un interviu: agresiv, sfătuitor, insuportabil. Bietul Garrigós, tocmai venise în România pe banii lui, tocmai se certase, la aeroport, cu un funcţionar care-i ceruse să plătească viza cash (iar el răspunsese ca un bun român: „Domnule, nu am caş la mine!“) cînd l-am luat eu la întrebări. De ce nu a citit Nostalgia lui Cărtărescu? Iar dacă-i plac doar interbelicii, de ce nu i-a citit şi pe Blecher sau Fîntîneru? Îi ştie pe Ioan Es. Pop, Simona Popescu, Adrian Oţoiu, Daniel Bănulescu şi, dacă nu, de ce nu? Mă şi mir că ne-am împrietenit dup-aia...

Al treilea interviu pe care l-am îngropat pe undeva prin circumvoluţiunile frontale, şi despre care aş jura şi acum că nu-mi aparţine, i l-am luat lui... Paulo Coelho. O spun eu, ca să n-o spună altcineva, habar n-aveam că, în cursul vieţii mele, m-am întreţinut cu Coelho despre „marea învăţătură“ (cu majuscule). Dar ce nu face omul pentru o pîine... Oricum, se pare că eram conştientă încă de pe atunci de veşnicia Internetului (tot cu majusculă), pentru că l-am întrebat – pe simbologul vremurilor noastre – de ce crede că definiţia maturităţii este, după Kundera, rezistenţa la simboluri. Kundera greşeşte, mi-a spus Coelho, iar maturitatea, „momentul dinaintea decăderii“, e oricum supralicitată. Se pare – zic, şi eu, mai matură ca niciodată – că avea dreptate.