Am recitit, de curînd, romanul lui György Dragomán Regele alb, roman extraordinar, „fără concesii la absurdismul tentant“, cum îl fixa, scurt, Radu Cosaşu în Dilemateca, şi excepţional tradus – plastic, inventiv, creativ – de Ildikó Gábos-Foarţă în româneşte. La recitire, romanul acestui scriitor maghiar, născut la Tîrgu Mureş în 1973 mi-a plăcut chiar mai mult ca prima dată, poate şi pentru că „miza“ romanului său pare una singură: literatura adevărată. Regele alb e un excelent roman „nocturn“ central-european, fragmentar şi discontinuu, în care, totuşi, totul – realitate şi halucinaţie, cruzime şi duioşie, metafizic şi obscen – se leagă cu necesitate. Cele 18 povestiri despre cruzime şi supravieţuire sînt reconstituiri dilatate în memorie, aproape maniacale, cu amănunte-senzaţii-culori-gusturi şi dezgusturi dintr-o recuzită personală. Trucul copilului-narator e, în acest caz, cea mai bună cale de reînvestire vitală a unui univers degradat, în care nu mai funcţionează nici o regulă (morală) şi care nu mai are, pentru foarte multă vreme, nici un centru propriu de coagulare.

S-a spus că Regele alb ar fi un „roman de formare“. Dimpotrivă, el pare, mai degrabă, un roman de deformare, de contorsionare, de pulverizare a unui personaj care, totuşi, rezistă. Subiectul cărţii este, în fond, această improbabilă rezistenţă şi mobilul ei interior: teama copilului că-şi va trăda – prin uitare, lepădare, trădare – tatăl. Figura tatălui – arestat şi dus la Canal, în urma semnării unui protest împotriva regimului – stă, astfel, în centrul tuturor povestirilor: în unele ca figură tutelară şi identificatorie („Lalele“, „Ventilul“, „Zăcămîntul de aur“, „Funeraliile“), în altele ca amintire traumatică, închisă într-o cruzime împărtăşită şi asumată de copilul-narator („Război“, „Tunelul“, „Belşug“). Nu întîmplător copilul (care poartă numele tatălui şi pe cel al bunicului – fost secretar de partid, ajuns în dizgraţie după arestarea fiului său) nu apare, în acest roman, decît cu o poreclă: Dzsátá. Adevăratul lor nume (şi nomen est omen) devine un secret depozitat pentru vremuri mai bune – în memorie. La război – şi întregul roman este un război personal şi inegal al copilului cu lumea din jur –, numele care prinde esenţa contează mai puţin decît numărul, uniforma, steagul de luptă. Pentru supravieţuirea interioară, pentru păstrarea identităţii proprii, numele secret e fundamental, ca şi figura tatălui sau promisiunea lui de a se întoarce acasă. „La război“ copilului i se cere să se dezică, să renunţe concomitent la „numele tatălui“ şi la speranţa de a-l mai vedea vreodată. El rezistă însă, iar modificarea esenţială care se produce în conştiinţa sa – şi pe care scriitura lui Dragomán o urmăreşte cu o fineţe unică – este exact transferul treptat al acestei rezistenţe din „războiul cu toată lumea“ într-o formă proiectiv-imaginativă. Trecută prin faza îndoielii şi a rememorării ei, rezistenţa copilului, în numele tatălui, ia, spre final, forma magică a întrupării acestuia în realitate. Printr-un pact demonic sau o şedinţă de autosugestie hipnotică, copilul îşi aduce tatăl înapoi: „Am simţit atunci cum mă cuprinde frigul şi am văzut că oglinda unduieşte, ca suprafaţa unei ape, apoi n-am mai văzut decît o apă de culoare brună, noroioasă şi învolburată, era de parcă aş fi fost o pasăre şi aş fi zburat pe deasupra apei şi atunci am ajuns la un perete de lut şi am început să alerg pe el în sus, se vedeau clar grunjii de pămînt şi straturile de ardezie, şi atunci imaginea s-a depărtat şi am văzut că peretele înalt de lut e împînzit de rampe şi cărări, că lucrau mulţi acolo, un furnicar de oameni, săpînd şi dînd cu tîrnăcopul şi cărînd piatră şi pămînt cu roaba, şi s-a ivit o altă imagine în oglindă şi l-am zărit pe tata...“

Micile povestiri ale personajului restabilesc şi o ordine a lumii în care binele şi răul se inversează, se recalibrează şi se folosesc reciproc. „Regele alb“ – piesa de şah furată de Dzsátá din casa unui improbabil ex-ambasador în Zair, depozitar al unor artefacte-trofee – devine talismanul magic. Din stăpîn de sclavi-pioni pe tabla de şah a noii istorii, regele alb este reînvestit – în imaginaţia copilului-narator – cu virtuţile tatălui (medic de meserie) răpit şi închis, dar care, printr-o intensă concentrare a inocenţei fiului, poate fi adus, pentru ultima dată, la înmormîntarea bunicului.

Romanul lui Dragomán, ajuns la noi într-o limbă românească pe cît de rară pe atît de adecvată acestui univers al inocenţei ultragiate, aparţine – oricît ne-am feri să recunoaştem – aceluiaşi univers (central-european – cu magia lui crudă, cu obiectele-fetiş, cu umorul patetic, imediat recognoscibil) din care vin şi cele mai bune romane româneşti actuale. E drept, la Dragomán, la fel ca la Attila Bartis, Olga Tokarczuk sau Pawel Huelle, recuzita e poate mai definită, universul romanesc mai epurat şi, astfel, mai bine precizat. Dar „epurarea“ vine, cel puţin în literatură, odată cu maturitatea: a scriitorilor, care ar trebui, în primul rînd să scrie, a editorilor care-ar trebui să fie mai atenţi la calitate, nu doar la vînzări, a redactorilor de meserie (aproape dispăruţi) care văd enorm şi taie monstruos, a criticii de întîmpinare care vede şi ea ce poate.