Radu Niciporuc străbate mările şi oceanele lumii ca inginer electrician pe nave comerciale. A învăţat spaniola de la docherii din porturi şi citindu-l pe Julio Cortázar cu dicţionarul. A ajuns să l traducă pe unul dintre cei mai dificili autori de limbă spaniolă, Ramón Gómez de la Serna, şi pentru a-l publica a înfiinţat o editură, Fabulator. Anul acesta, lui Radu Niciporuc i-a apărut volumul de povestiri Pascal desenează corăbii, la Editura Cartea Românească, bine primit şi de critica literară, şi de public.

 

Pe clapeta cărţii scrieţi că obişnuiaţi să le povestiţi prietenilor întîmplări din călătoriile pe mare şi că ei vă încurajau să scrieţi aceste poveşti. De ce a durat atît de mult pînă să publicaţi acest prim volum?

Prietenii de care vorbeam erau oameni de litere, fie profesori, fie scriitori, şi eram pus într-o situaţie dificilă, ei scriau deja chestiuni legitimate prin publicare, iar eu eram cumva la coadă, străluceam prin oralitate, dar în pagină nu aveam nimic. Prietenul meu, prozatorul Alexandru Vlad, fie iertat, mă îndemna cel mai mult, dar în acelaşi timp îmi semnala din capul locului toate pericolele. Şi eram conştient că vaporul, marea sînt subiecte cu încărcătură exotică şi ăsta era un pericol de metabolizat. Temele povestirilor, cum ştim de la bătrînul don Julio, iubitul meu don Julio Cortázar, sînt de două tipuri: teme pe care le cauţi şi teme care vin singure, care ţi se impun. Mie, printr-un noroc, mi s-au impus temele, dar forma absolut deloc. Eram paralizat de admiraţie pentru Julio Cortázar, pentru Joseph Conrad, pentru Cehov, pentru Salinger. Şi, printre culmile acestea, nu credeam că voi putea avea un fir de voce care să se împrietenească cu temele mele, temele care mi s-au impus. Această formă de expresie ciudată şi misterioasă care este povestirea are nişte legi greu de definit. Una dintre ele, exprimată de Julio Cortázar într-o celebră conferinţă ţinută în Cuba, publicată şi în româneşte cu titlul „Unele aspecte ale povestirii“, rezumă povestirea ca fiind „un tremur al apei înăuntrul unui cristal“. Ce să înţelegi de aici, cînd tu voiai de fapt sfaturi concrete, cum fac aici sau cum fac dincolo? Lucrurile astea s-au rostogolit în timp şi au trecut printr-o fructuoasă, zic eu, experienţă de traducător, care mi-a permis să intru în intimitatea textelor, să înţeleg cum e fabricată o povestire, cum e fabricat un roman, un text serios de literatură cu miză înaltă.

Povestirile din Pascal desenează corăbii sînt lucrate cu atenţie la detalii exterioare şi interioare, cu finaluri-surpriză, cu personaje memorabile decupate din lumea care populează o navă. Cum le-aţi scris, cum aţi început să puneţi pe hîrtie aceste texte?

Procedeul a fost traumatic, am suferit din greu la fiecare dintre ele, n-am fost niciodată sigur pe ce făceam. Ele, ca teme condensate, erau clare, dar pentru punerea în pagină am ezitat intens. Cînd am făcut prima lectură iubitei mele, la cafea, dimineaţa şi am văzut cum a reacţionat, am prins curaj. Şi am început să experimentez. Povestirile par uşor de citit, accesibile, dar eu le-am scris greu. Pe de altă parte, nici timp pentru visare literară nu am prea mult, pentru că sînt prins în economia şi-n interstiţiile foarte complicate ale navei. De pildă, o navă poate să se oprească în timpul nopţii din cauza unui fir electric slăbit, pe care eu trebuie să-l găsesc foarte repede.

Şi povestiţi chiar în unele dintre paginile cărţii situaţii de tipul ăsta, cînd nava se opreşte brusc în timpul nopţii şi începe o agitaţie teribilă şi naratorul intervine în situaţia de criză. Cum reuşiţi totuşi, în acest program foarte special şi dens, să vă găsiţi timp să scrieţi sau măcar să vă gîndiţi la ce aveţi de scris?

Am carneţelul cu job-urile, care la spate e plin cu însemnări literare. Dacă cineva face o observaţie care mă săgetează, o notez imediat. Cred că mulţi scriitori fac asta, au carneţelul la ei şi-şi notează impresii condensate. Viaţa pe navă se împarte în timpul acordat navei şi timpul tău. Eu, în timpul meu, după ora 18, mă retrag la cabină şi acolo începe marea orgie.

Dar ce transformă o întîmplare în poveste, un om într-un personaj? Unde, cum începe ficţiunea?

Cred că pentru a o reţine, din noianul de întîmplări care ne înconjoară, pe cea care merită povestită, autorul de proză scurtă trebuie să fie dotat cu nişte senzori – unul sau mai mulţi – circumscrişi noţiunii de fler. Iar întîmplarea respectivă să aibă undeva, în structura ei, un om (sau mai mulţi!), martorul sau iniţiatorul ei aflîndu-se cumva din start la o distanţă oarecare de statutul generic a ceea ce se înţelege prin personaj. Autorului îi revine misiunea ca, printr-un exerciţiu de transbordare a realităţii, să recupereze – în teritoriile ficţiunii – această distanţă. Ficţiunea chiar aşa începe: cu alterarea coordonatelor realităţii!

Folosiţi destul de mulţi termeni din vocabularul de navigaţie maritimă, care ajută la construirea atmosferei cărţii. Totuşi, nu v-a fost teamă că aceşti termeni vor face lectura anevoioasă?

Ba da, şi am şi primit cîteva „proteste“ legate de acest subiect. Acum regret că nu am întocmit un mic dicţionar, plasat la sfîrşitul cărţii. E tot ce aş fi putut face! Pentru că dacă aş fi renunţat la ei, aş fi avut un acut sentiment de falsificare. Cum să-i spui hubloului geam sau fereastră?

Există o întreagă literatură a călătoriilor pe mare, tema i-a fascinat dintotdeauna pe scriitori. Vă influenţează, vă inspiră marii autori care au scris despre mare sau, dimpotrivă, vă inhibă?

Nu mă inhibă nici Conrad, nici Melville, nici Radu Tudoran, nici Reverte. Nici Siân Rees cu „The Floating Brothel“ etc. Îi citesc cu plăcere şi admiraţie. Preferinţa mea se îndreaptă însă vertiginos spre Joseph Conrad, care închide – în cîteva din prozele sale maritime – mari lecţii de stil.

Aveţi o experienţă de zeci de ani pe mare. Cum era să călătoriţi în atîtea locuri din lume înainte de 1989, cînd marea majoritate a românilor nici nu visau să iasă vreodată din ţară?

Călătorii pe mare se fac de cînd lumea! Doar mijloacele prin care se derulează acestea sînt diferite. Aşa şi cu noi, cei care am navigat înainte de ’89; am făcut o cu nave modeste, dar, în sine, navigaţia s-a făcut după aceleaşi reguli, mările nu s-au schimbat, în Atlantic al şaptelea val, care e mai mare decît celelalte, a rămas la fel. Sigur, aveam bani ridicol de puţini, ofiţerii – 1,5 dolari/zi, dar eram tineri, entuziaşti… şi cu multă imaginaţie! Traume curate erau însă sosirile în ţară, contactul cu autorităţile, procurarea unui supliment de valută etc. Dar cu toate acestea, mă socoteam privilegiat şi încercam să împart din bucuriile mele şi prietenilor mei, aducîndu-le cărţi, discuri, filme, tutun de pipă, blugi şi medicamente.

Cum era viaţa pe o navă comercială înainte de 1989 şi cum e acum, ce s-a schimbat, ce nu s-a schimbat?

Toate echipajele erau dotate cu „turnători“ activi! Depistarea acestora, eliminarea lor sau transformarea lor în „pasivi“ – cazuri complicate – erau activităţi uneori mai importante decît funcţionarea instalaţiilor. Din multe puncte de vedere era însă mai plăcut atunci: nu eram obligaţi să vorbim în limbi străine, aveam bucătari români care găteau de-ale „noastre“, programul era, în general, mai prietenos, iar echipajele mai unite. Nu era, deci, nici foarte bine, dar nici rău. Exemplul navelor străine, ale căror vopsele străluceau în soare, ne stîrnea însă nostalgii pe care, la vîrsta aceea, unii nu le puteau metaboliza convenabil şi luau calea pribegiei.

Bogdan-Alexandru Stănescu spune, într-o cronică din Observator cultural, că aceste povestiri s-ar fi putut petrece oriunde, că marea vine să adauge un parfum exotic.

Sînt complet de acord. Mi-a plăcut foarte mult analiza penetrantă, fină şi foarte empatică făcută de dl Stănescu. Eu nu am pedalat absolut deloc pe mare, pe vapor, ele au avut funcţii de decor pînă la urmă. Dar de acolo am luat temele, ele erau legate strict de mediul în care trăiam şi nu puteam să le evit. Există o singură povestire, ultima, cumva respinsă de critică, care nu mai este din mediul celorlalte.

Chiar aşa, de ce aţi ales să încheiaţi volumul cu o povestire foarte scurtă şi care nu are ca fundal marea?

Cu povestirea aceea mi s-a întîmplat ceva ce nu puteam bănui că mi se va în­tîmpla vreodată: am scris-o dintr-o suflare. Am scris-o într-un moment de depresie, cînd m-am proiectat eu însumi într-o perioadă de pensie, într-un bloc cu lifturi capricioase. Mie mi-a plăcut foarte mult cum a ieşit, deşi nu e în siajul celorlalte.

Ce declanşează la dumneavoastră scrierea unei povestiri?

Fără-ndoială tema. Există ceva care s a întîmplat, mă impresionează şi persistă şi la care mă întorc. Şi-atunci caut forma. Cel mai greu e să caut forma. Temele vin, am o colecţie de patruzeci, cincizeci de teme, din care aş putea să fac şi probabil voi face povestiri sau altceva, nu ştiu cum se vor dezvolta ele în timp. Sînt cîteva teme care mă preocupă şi acum şi pe care nu le-am prins în volum.

Eu v-am cunoscut acum mulţi ani, pe vremea cînd Luminiţa Marcu organiza „Lunea de carte spaniolă“ şi v-a invitat la Cărtureşti, unde v-a prezentat ca pe inginerul electrician de pe nave comerciale care traduce şi pleacă pe mare luni de zile cu valize pline cu cărţi de citit sau de tradus. Cum aţi ajuns să traduceţi literatură de limbă spaniolă?

Primele mele voiaje au fost în Insulele Canare. Am fost ani de zile legat de arhipelagul Canarelor. Acolo am găsit şi faimosul roman Rayuela (Şotron) al lui Julio Cortázar, prima carte în spaniolă pe care am citit-o. Cu mai multe dicţionare, cum am putut. Şi m-am apucat să învăţ spaniola fiindcă mi se părea o limbă extrem de accesibilă şi fiindcă mi se plia pe suflet, este foarte melodioasă. Are şi capcane, pe care le-am simţit de atunci, dar nu le-am putut formula. Le-a formulat Borges într-un eseu, unde spune că spaniola este o limbă retentissante, adică zgomotoasă, cu ceva de fanfară, şi trebuie să fii foarte atent cînd traduci din spaniolă, fiindcă intri în siajul acestei muzicalităţi excesive şi poţi introduce note false.

Dar cum aţi învăţat totuşi spaniola?

Spaniola cultă am învăţat-o citind. Spaniola de port am învăţat-o vorbind cu docherii prin porturile spaniole, în portul Las Palmas cel mai mult, după aceea în porturile Americii de Sud, unde am navigat o vreme, şi pe-o coastă, şi pe cealaltă. Cu timpul mi-am făcut un dicţionar propriu al termenilor uzuali în porturi. Din păcate, l-am pierdut. Era într-un laptop care a explodat, pe vremea aceea nu erau hard-uri externe şi l-am pierdut.

Aţi avut o editură, Fabulator. Ce v-a făcut să vă doriţi să editaţi cărţi?

Eram tentat de o asemenea aventură de mult, dar picătura care a precipitat totul a venit din partea doamnei Ioana Zlotescu Simatu, care era directoarea Institutului Cervantes din Bucureşti şi căuta pe cineva care să traducă Omul pierdut de Ramón Gómez de la Serna, socotit de dînsa aproape intraductibil în româneşte. Eu m-am lăsat cumva prins în această provocare, am tradus primul capitol, dînsa a fost foarte uimită, foarte entuziastă şi atunci am făcut editura ca să publicăm cartea asta. Apoi, fiindcă la vremea aceea romanele şi povestirile poliţiste erau foarte slab reprezentate pe piaţa de carte românească, am lansat colecţia „Maeştrii genului poliţist“, cu povestiri de Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Ross Macdonald, care erau o noutate la noi în 2004, 2005.

Ce s-a întîmplat cu editura Fabulator?

Din păcate, editura este într-o fază de suspensie, ca plantele într-un acvariu. Nu m-am mai putut ocupa de ea. M-a prins morbul scrisului. Era o editură tip bonsai, de care mă îngrijeam numai eu, şi n-am mai făcut faţă. Pe un segment restrîns, cărţile pe care le-am editat au fost foarte apreciate, dar n-au avut o audienţă care să-mi permită să intru într-o zonă de confort financiar ca să nu fiu nevoit să susţin editura din salariul meu de ofiţer de marină.

Cum aţi tradus o carte atît de dificilă ca Omul pierdut de Ramón Gómez de la Serna, pentru care a trebuit să inventaţi cuvinte, care v-a pus mari probleme?

Am tradus-o pe mare, m-am războit cu ea din greu aproape un an de zile. Şi am beneficiat de asistenţa doamnei Zlotescu Simatu. Odată mă aflam în biroul dînsei şi a dat telefoane la Madrid, la Buenos Aires, ca să întrebe de un singur cuvînt. Erau cuvinte inventate de autor, care nu figurau în nici un dicţionar. Am înţeles ulterior că există un jurnal al lui, care se află în biblioteca unei universităţi americane, unde avea în manuscris explicate cuvintele astea pe care le inventase.

Dar n-aţi avut acces la alte traduceri, să vedeţi cum au făcut englezii sau francezii?

M-am uitat pe o traducere franţuzească, dar era cu totul nesatisfăcătoare.

Ce cuvinte aţi inventat pentru Omul pierdut de Ramón Gómez de la Serna?

Aş putea să-mi amintesc cîteva dintre ele: borfotreapă, tîrfofesă, borfocirlă, zbîr­nogroază.

Ce aţi învăţat despre literatură traducînd?

Am învăţat chestiuni de tehnică, de asamblare a paragrafelor, arta contrapunctului literar, lucruri pe care nu le am citit în alte părţi, că n-am urmat cursuri de creative writing. Am învăţat pe cont propriu.

Sînt editori care spun că la noi povestirea nu are căutare, nu se citeşte şi, deci, nu se vinde. Cartea dumneavoastră pare să-i contrazică: a avut multe cronici, a fost bine primită de public, după cum reiese din relatările dumneavoastră de pe Facebook. Cum vă explicaţi asta?

Editorii sînt timonierii pieţei de carte de la noi. Nu ştiu însă dacă vreunul dintre ei şi-a pus problema unei minime şi constante dirijări a publicului în direcţia prozei scurte. Şi nici dacă Pascal desenează corăbii nu e, cumva, o fericită excepţie. Cartea a plăcut în primul rînd editorilor, iar aceştia, printr-un serviciu de promovare demn de toată lauda, s-au străduit să-şi împărtăşească opinia în patru zări. Iar publicul, care în ultima vreme s a mutat, în mare măsură, pe Facebook, a reacţionat la această propunere. Cred, apoi, că a contat şi faptul că e scrisă într-un stil accesibil – în opinia mea – deşi, în cîteva cronici, a fost socotit sofisticat. Şi nu în utimul rînd, cred că tematica mării a lipsit în ultima vreme din vizorul prozatorilor români.

Ce le-aţi spune celor care consideră proza scurtă o specie minoră sau o anticameră a romanului?

Le-aş spune că nu tot ce e scurt e şi ieftin, sau mai ieftin. Şi că proza scurtă e un gen aparte. Ea concentrează, trebuie şlefuită ca o piatră preţioasă, în timp ce romanul se construieşte ca o catedrală. Poţi să le compari? Evident, nu! Asuzi la fel, efortul de a prinde unda, de a-i capta scînteierile şi de a plana cu ele e acelaşi. Dar una e una, şi alta – alta! Aş putea aduce din nou exemplul lui Salinger, ale cărui cărţi de povestiri se vînd şi azi în sute de mii de exemplare pe tot globul, dar ezit s-o fac pentru că, în mintea mea, nu argumentul tirajelor e hotărîtor. Ci picăturile de extraordinară frumuseţe pe care aceste povestiri le ascund în paginile lor.

Ce v-a atras de fapt la această specie, spuneaţi misterioasă, proza scurtă?

Tot în conferinţa de care am amintit, „Unele aspecte ale povestirii“, Julio Cortázar face o reglare de conturi între roman şi proza scurtă. Şi zice că romanul e asemănător unui film, iar proza scurtă e asemănătoare unei fotografii. După care trece la o comparaţie şi mai sugestivă, din domeniul boxului. Şi spune că romanul ajunge întotdeauna să cîştige la puncte, pe cînd proza scurtă numai prin knockout. Pe mine asta m-a fascinat întotdeauna la proza scurtă, emoţia bruscă, neaşteptată care apare la finalul unei povestiri sau tensiunea care se acumulează în timp ce citeşti o proză scurtă pentru ca la final să fii scurtcircuitat. Întotdeauna m-au emoţionat prozele scurte. Romanele nu. La un roman pot să admir à la longue. Admir şi tot admir sau nu admir, dar, în momentul în care nu mai admir, las romanul din mînă.

Cum aţi ajuns la acest titlu, Pascal desenează corăbii, care este titlul uneia dintre povestiri?

Să fiu sincer, nu-mi aparţine. Titlul este al iubitei mele, care m-a văzut trist într-o dimineaţă, cînd căutam un titlu pentru povestirea pe care o încheiasem şi mi plăcea, suna bine, era rotundă, cu toţi nasturii cusuţi. Şi, dimineaţa la cafea, că acolo se brodează lucrurile, zic: ia uite, domnule, nu găsesc nici un titlu pentru povestea aia cu Pascal, ştii, ăla care desena corăbii. Păi, zice ea, Pascal desenează corăbii! Nu-i simplu? Şi-am rămas cu cana de cafea în mînă. Am ştiut atunci că acela va fi şi titlul cărţii. 

a consemnat Adela GRECEANU