● Florin Iaru, Fraier de Bucureşti, Editura Polirom, 2011.  

Revistele glossy româneşti au folosit, pînă acum, destul de timid avantajele ficţiunii, dar rezultatele au fost, în unele cazuri, remarcabile. Playboy a fost, spre exemplu, prima revistă glossy de la noi care a publicat proză scurtă. După cîteva traduceri (din Updike, Vonnegut, Márquez, Bradbury şi alţii clasici moderni) au început să apară şi autori români, în general nouăzecişti, printre care chiar nume mari, precum Răzvan Petrescu. Modelul a fost preluat, dar în cheie satirică/memorialistă, şi de cvasiomofona Plai cu boi. La începutul anilor 2000, Elle a publicat în fiecare lună, timp de mai bine de un an, cîte o povestire de Mircea Cărtărescu, pe care ulterior scriitorul le-a adunat între copertele volumului De ce iubim femeile (2004), o carte în continuare neegalată şi, cred, de neegalat ca vînzări în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, situaţie care a demitizat o dată în plus ideea că o carte bună nu va fi niciodată (şi) un succes comercial. Tabu e o altă revistă glossy care, la un moment dat, a publicat în fiecare număr cîte o proză scurtă semnată de un scriitor tînăr, iar Esquire a inventat conceptul de „povestire în 89 de cuvinte“, concentrate literare care mai pot fi citite şi astăzi. Între timp, Florin Piersic jr. şi-a adunat în volumul opere cumplite (2009) schiţele apărute iniţial tot în reviste glossy (Eva, Max, ghidul 24 Fun), iar Mircea Cărtărescu a mai scos un volum de povestiri publicat, parţial, în foileton, în ghidul 7 seri – e vorba de Frumoasele străine (2010). Fac o paranteză pentru a remarca faptul că un alt mare succes literar al ultimilor ani, deopotrivă de critică şi de public – romanul Medgidia, oraşul de apoi (2009) al lui Cristian Teodorescu – a apărut fragmentar, sub forma unor schiţe-povestiri, tot într-o publicaţie periodică, dar nu într-una glossy. Toate aceste exemple, dar şi altele m-au făcut să spun cîndva că ar fi minunat dacă acest trend al scriitorilor care scriu ficţiune pentru un public anume şi/sau după dimensiunea (redusă) cerută de format, într-o vreme în care revistele literare s-au retras într-o nişă insignifiantă publicistic, iar vînzările prozei (scurte) autohtone, cu excepţiile de rigoare, sînt foarte mici, ar putea duce la o revitalizare a genului scurt. Spuneam chiar că ar fi interesant de văzut dacă şi care vor fi mutaţiile scrisului însuşi sub influenţa formatului glossy, comercial şi relativ restrictiv tematic, stilistic, formal. Acum însă, dat fiind situaţia presei, mă gîndesc dacă nu cumva acest tip de ficţiune ar putea face chiar mai mult, şi anume să împrospăteze conţinutul publicaţiilor glossy de la noi care, cu vreo două excepţii, au ajuns destul de inconsistente şi de plicticoase. 

În ultimii ani, Florin Iaru a ţinut şi el cu eroism stindardul literaturii pe meterezele ghidului 24 Fun, culegerea de faţă adunînd prozele foarte scurte ale aventurilor sale bucureştene publicate săptămînal sub titlul „Poveşti neterminate“. Dpdv al conţinutului literar, ambalajul editorial este, din păcate, destul de meschin, căci Fraier de Bucureşti nu este propriu-zis (doar) o carte de publicistică – ar fi meritat mai mult. Căci scrise alert, cu vervă şi mult umor, schiţele bucureştene ale lui Florin Iaru sînt, de fapt, nişte concentrate ficţionale care alternează amintiri şi istorii personale cu legende urbane, anecdote şi întîmplări auzite de la alţii (de obicei Ştefan Agopian sau Mircea Nedelciu) într-o formă care are mult de-a face cu literatura. Scene, situaţii şi dialoguri decupate din biografie sau din spectacolul cotidian, lăsate ca-n realitate sau trecute prin fine filtre literare (cîteva bat înspre fantastic), istorioarele de aproximativ 2000 de semne ale lui Florin Iaru şi-au găsit o formulă, unică la noi, de a oferi entertainment (pe durata parcurgerii unei staţii de metrou) folosind materialul cel mai la îndemînă, luat direct din viaţă, din biografie, de pe stradă, de la alţii. O minicomedie umană se desprinde din aceste schiţe în care poetul povesteşte întîmplări din copilărie sau din tinereţea în comunism (scene de erotism studenţesc prin cămine, petreceri de bloc cu muzică la magnetofon, stat la cozi la alimentare, îngheţat prin apartamente, făcut naveta şi munci agricole, altercaţii cu miliţieni, povestea unei sticle de Coca-Cola ş.a.), imediat înainte sau după ’89 (scene de la mineriade, Caritas, moravuri ale presei româneşti postdecembriste: Dracula, Secrete de familie, Cotidianul, Academia Caţavencu, Grupul pentru Dialog Social etc.), întîmplări şi aventuri din viaţa scriitoricească (cenzură şi boema optzecistă de cenaclu, poveşti de la Editura Cartea Românească, mitologii personale). Cîteva povestiri portretizează indirect personaje culturale (Florin Călinescu, Stelian Tănase, Ion Dumitriu, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Doina Cornea, Petre Stoica ş.a.), cel mai interesant fiind însă naratorul însuşi: boem veşnic amorezat, gazetar mereu fără bani, profesor navetist, un tip tonic şi sentimental care intră în tot felul de combinaţii, deopotrivă erotice şi ridicole (pune muzică la petreceri, e fotograf pe la nunţi, bea, se bate şi e bătut, face sex pe unde apucă, sparge o farmacie, se ceartă cu miliţieni), din care iese, cel mai adesea, păcălit. Un simpatic fraier de Bucureşti. Căci tema care uneşte toate aceste miniaturi biograficţionale este Bucureştiul, cu tot ce are el mai bun şi mai rău, mai misterios şi mai pitoresc, mai comic şi mai fascinant. Decorurile, atmosfera, personajele, moravurile, toate sînt bucureştene, iar Florin Iaru reuşeşte să dea Bucureştiului imaginea literară a unui oraş mereu surprinzător, deopotrivă erotic şi periculos, boem şi pestriţ, populat cu scriitori, gazetari, beţivi, peşti şi taximetrişti atotştiitori, al unui loc cu „faună“ bogată unde (ţi) se întîmplă întotdeauna cîte ceva. De altfel, toate aceste texte – care cartografiază neîncetat străzi, localuri, cămine – sînt şi declaraţia de dragoste a scriitorului pentru Bucureşti. 

Stilistic vorbind, schiţele lui Florin Iaru sînt, prin economia mijloacelor, impecabile, cu multe artificii de un bun efect tragicomic („În lumina chioară, în mijlocul străzii, o mogîldeaţă. Şoferul zice: «Un mort». Ziarist curajos, însetat de senzaţional, am sărit din maşină şi m-am apropiat. Nu era un mort. Erau doi.“). Cîteva texte sînt absolut memorabile, mai ales dintre cele care-i implică pe scriitori: cînd lui Stelian Tănase i se duce acasă, ca o atenţie, un stîlp din tramvaiul 20 cu compostor cu tot; cînd nişte poeţi se roagă la interfonul lui Eugen Barbu ca Radu G. Ţeposu să nu mai fie atacat, măcar pe perioada doliului, în Săptămîna; cînd Mariana Marin bea banii pentru costumul de ginere al lui Radu Călin Cristea ş.a. Am să închei citînd dintr-un text teribil intitulat „Fomişti“: „În după-amiaza aia de septembrie, am crezut că-l apuc pe Dumnezeu de-un picior cînd, în Piaţa Kogălniceanu, la alimentară, am prins o coadă mică la brînzeturi. Aveau de toate, aveau şi Homorod, un fel de roquefort românesc! Mi-a plouat în gură şi am decis să uit că nu-mi plac cozile. Or, asta nu depăşea o sută de persoane! Minune dumnezeiască! Singura chestie enervantă era obstacolul de pe podea. Unui amărît i se făcuse rău, căzuse ca o cîrpă, murise şi, în aşteptarea Salvării, oamenii îl acoperiseră cu un ziar. Să nu se vadă. Dacă memoria nu mă înşală, ziarul care-i acoperea faţa era Informaţia. Cineva s-a aplecat şi a citit titlul unui articol. Lumea sărea peste el în drum spre casă şi înapoi. Cu bonuri în mînuţele ridicate, apoi cu pachetele deasupra capului, ţup, ţup, peste cadavru. Nu conteneau celebrele vociferări şi acuze. Mi-am luat roata de Homorod şi, tot ca un balerin macabru, am părăsit alimentara, fericit. Salvarea încă nu venise. Am strîns brînza la piept, cu dragoste sinceră, apoi am ascuns-o-n trei pungi şi m-am urcat în troleibuz. Recunoscătoare, brînza m-a apărat de oameni şi a făcut aerul respirabil în jurul meu. În ziua aia am fost singur şi fericit în mijlocul mulţimii.“