● Monica Pillat, Ioana Celibidache: o mătuşă de poveste, Editura Humanitas, 2011.  

Toate volumele de corespondenţă ale familiei Pillat apărute în ultimii trei ani (Biruinţa unei iubiri – scrisorile dintre Dinu şi Nelli Pillat; Sufletul nu cunoaşte distanţele – corespondenţa Piei Pillat cu familia, şi Minunea timpului trăit – scrisorile aceleiaşi Pia Pillat schimbate, de data aceasta, cu Monica Pillat şi cu Lily Teodoreanu) sînt, fără excepţie, deopotrivă frumoase şi emoţionante, singulare mărturii ale familiei de moşieri intelectuali prinse sub vremile unei lumi care nu mai era a lor. Scriitoarea şi eseista Monica Pillat este cea care s-a ocupat strălucit de îngrijirea tuturor acestor ediţii, importante pentru istoria culturală, memorialistica, dar şi literatura română, căci confiscatul (de către comunişti, acum jumătate de secol) şi miraculos recuperatul roman al lui Dinu Pillat, Aşteptînd ceasul de apoi, a apărut, anul trecut, tot sub îngrijirea sa. 

Cel mai recent volum este unul de convorbiri cu pictoriţa Ioana Celibidache (născută Procopie Dumitrescu, nepoată de frate a Mariei Pillat, aceasta din urmă soţia poetului Ion Pillat şi bunica Monicăi Pillat), personaj, din păcate, destul de puţin cunoscut la noi, oricum asociat fatalmente imaginii mult mai celebrului ei soţ, dirijorul Sergiu Celibidache. De altfel, Monica Pillat însăşi şi-a cunoscut îndepărtata, la propriu şi la figurat, mătuşă, foarte tîrziu, abia la sfîrşitul anilor 2000, moment în care, după moartea mamei sale, istoricul de artă Cornelia Pillat, s-a găsit în postura nostalgică de ultim descendent al familiei Pillat, iar Ioana Celibidache, pe atunci în vîrstă de 85 de ani, rămăsese şi ea o ultimă ramură din celebrul arbore genealogic. Povestea întîlnirii pentru prima dată, acum trei ani, a celor două femei, despărţite atîta timp de istorie, vîrstă şi geografie, dar, mai ales, de hazardul vieţii, este emoţionantă şi deschide acest mic volum în care portretul Ioanei Celibidache se conturează, pagină cu pagină, sub forma mai multor conversaţii sentimental-familiare, dar neconvenţionale, de-a lungul cărora nepoata o „descoase“ fascinată, de-a dreptul îndrăgostită de propria mătuşă, şi o provoacă la poveşti cu o curiozitate nestăpînită, mereu tandră. Ideea acestei cărţi-portret vine tîrziu, după întîlnirea de la Paris (oraş unde aproape nonagenara Ioana Celibidache locuieşte în continuare), dar capătă consistenţă la modul cel mai firesc, fiind, de fapt, expresia celebrării unei regăsiri familiale, dar, în acelaşi timp, şi un exerciţiu de admiraţie dublat de o declaraţie de dragoste subită. Ioana Celibidache se dovedeşte a fi un personaj cît se poate de agreabil, cuceritor de-a dreptul: excentric, extrem de vital şi tonic. Este charismatică, jovială, deopotrivă naturală şi elegantă în confesiune, dispusă evocărilor sentimentale, dar gata oricînd de o porţie zdravănă de rîs, fie că istoriseşte tot felul de întîmplări dramatice şi/sau comice din trecut, fie că discută despre artă şi Dumnezeu ori despre cine ştie ce personalităţi pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii (Regele Mihai, Regina Angliei, Dalí, Eduardo de Filippo, Felix Klee ş.a.), fie că invocă prezenţa spirituală foarte puternică a regretatului şi adoratului soţ („Sergiu e aici. E cu mine. Nu e mort, e transparent“). Şi poveştile se înşiră fermecător, cam de-a valma, dar fermecător, singurul lor cusur fiind scurtimea şi, uneori, puţinătatea detaliilor. Altfel, apar scene din copilăria bucureşteană în sînul familiei burgheze cu guvernante din Anglia cînd băieţoasa, orgolioasa şi tupeista Ioana, care n-avea astîmpăr la şcoala de maici şi care apoi chiulea de la cursurile Liceului Francez, era poreclită D’Artagnan, cînd citea şi scria poezie (amorezată fiind de profesoara de matematică), publicînd la vîrsta adolescenţei două volume de poeme în franceză („Oncle Ion Pillat a văzut odată ce scrisesem şi i-a spus tatei: «Asta mică are talent»“)... 

Urmează momentele mai serioase, dramatice uneori, ale maturităţii, cum ar fi plecarea clandestină din ţară, în 1946, cu un avion militar francez (fără ştirea tatălui pe care nu l-a mai revăzut niciodată: „Cînd am cerut să mi-l trimită pe tata, comuniştii mi-au răspuns: «Dacă vreţi, vi-l trimitem mort!»“), confiscarea averii familiei şi vînzarea obiectelor personale pentru supravieţuire, puşcăria făcută de sora Suzanne (pentru „vina“ de a-l fi cunoscut pe Regele Mihai, de a proveni dintr-o familie de moşieri şi de a fi sora unei autoexilate), perioada în care a servit într-o cafenea şi a fost fotomodel, apoi cursurile de pictură de la Paris, Berlin şi Roma (oraşul revederii cu propria mamă, după patruzeci de ani), cele două mariaje de dinaintea căsătoriei cu Sergiu Celibidache, pe care l-a cunoscut la Buenos Aires (episodul predestinatei întîlniri este memorabil), posibilitatea de a juca într-un film al lui Vittorio de Sica (anexa fotografiilor din epocă arată o femeie frumoasă şi elegantă – „Îmi place să mă îmbrac, mă distrează“, zice la un moment dat), anii în care a făcut jurnalism şi în care şi-a expus cu succes picturile prin toată lumea (a fost numită „surioara lui Paul Klee“), prima întoarcere în România în 1974; arestarea, la cererea lui Adrian Năstase, cînd, cu ocazia unei vizite pariziene a lui Ion Iliescu, a strigat la Ambasada română „Jos comunismul!“ – toate acestea, şi multe, multe altele se derulează pe fast-forward ca într-un film cu aventuri de la mijlocul secolului trecut şi/sau din ultimele decenii. 

Aceste istorisiri şi evocări se întorc însă sau gravitează în jurul figurii lui Sergiu Celibidache, un bărbat fermecător el însuşi, interesant şi spiritual, la fel de exuberant, tandru, voios şi plin de umor („Puteai rîde cu el de dimineaţa pînă seara. Cu el nu m-am plictisit nici o secundă“), un caracter puternic şi dominant, artist genial, profund religios, ataşat şi dedicat ideii de românitate, un bărbat de care s-a îndrăgostit, măritată fiind, din prima clipă cînd l-a văzut („M-am întors acasă plutind, ca de pe altă lume, şi i-am spus lui Nicolae şDuca – al doilea soţ, n.m.ţ“: «L-am găsit pe bărbatul vieţii mele!»), pe care apoi l-a adorat & adulat, alături de care a trăit o viaţă mondenă însoţindu-l în turnee şi călătorind prin toată lumea, care a inspirat-o şi care a ajutat-o să-şi găsească şi să-şi modeleze personalitatea artistică (pictura sa este inextricabil legată de muzică), dar care, deşi nu a dominat-o cu totul, a ţinut-o, artistic vorbind, în plan secund („Nu tu publicitate, nu tu comerţ, nu tu agent, nu tu să te pui în prim-plan. Nimic. Am fost totdeauna cea care s-a pus în umbră“). De altfel, portretul celebrului dirijor (despre care a şi scris cartea Sergiu, altfel) este spiritualizat la maxim: „Sergiu era profund mistic. Avea o curiozitate extraordinară de a imagina sau de a şti ce se întîmplă dincolo. Mi-a spus cîndva că la concerte, cînd dirijează, adesea vede îngeri. Înainte de fiecare concert se adîncea în rugăciune. Avea o religie proprie, făurită din împletirea budismului cu creştinismul ortodox...“. Volumul se încheie cu alte dialoguri purtate prin e-mail şi cu un joc, cel în care cele două femei completează, în paralel, Chestionarul lui Proust şi unde Ioana Celibidache spune că deviza sa este să rîdă şi că, dacă ar fi să aleagă un scriitor cu care să facă schimb de identitate, l-ar alege pe Păstorel Teodoreanu, „pentru că era mereu beat şi fericit“. 

Spirituală şi imprevizibilă, „trăznită“ cum o caracterizează cineva, Ioana Celibidache se dezvăluie drept un personaj de un farmec retro-chic cuceritor, de o poftă de viaţă, de rîs şi o seninătate contagioase („Chiar bătrînă, la vîrsta mea, nu vreau deloc să mor“), în fine, de o eleganţă, artistică şi de caracter, exemplară... O femeie cum nu prea mai poţi întîlni în vremurile astea.