Ciudată carte! Nu te-ai aştepta la o proză atît de nostimă şi jucăuşă – şi nebună, în sensul cel mai simpatic al cuvîntului – din partea unui respectabil deţinător de Premiu Nobel pentru literatură. Şi nici la atîta fantezie a discursului într-un roman care pretinde că reconstituie un episod istoric cu acte în regulă.


Povestea pe care o spune aici Saramago are la bază un caz real de secol XVI. E vorba de călătoria pe care o face un elefant, în 1551, din Portugalia pînă la Viena, trecînd prin Spania şi Italia, peste cîmpuri, munţi şi ape. Elefantul e un cadou regal (din partea suveranului lusitan João al III-lea pentru arhiducele Maximilian al Austriei) şi se transportă pe propriile picioare pînă la destinaţie, strunit de un cornac indian şi însoţit de o caravană pitorească. Apariţia acestora – prin sate, tîrguri sau cetăţi – e întotdeauna spectaculoasă, avînd un insolit ambiguu, de paradă laică, procesiune religioasă şi circ ambulant deopotrivă, motiv pentru scene savuroase în tot atîtea sensuri. Saramago pohteşte însă mai mult decît strictul „dat“ istoric, aşa că imaginează dialoguri şi păţanii de tot hazul, schimbă perspectivele ca un maestru iluzionist, pastişează „zurgălăii de limbaj“ ai epocii şi chicoteşte apoi postmodern, ironizează vremurile de atunci de pe poziţia vremurilor de acum, înşiră pe firul epic taclale cu degetul la tîmplă, digresiuni amuzate sau provocatoare „obrăznicii dialectice“.

Solomon (aşa se numeşte elefantul) şi întreaga lui poveste par ieşiţi dintr-un joben, iar asta nu mai e scamatorie, e deja vrajă. Saramago e aici un solomonar, iar cartea aceasta a lui – o solomonie.